Istoricul Marius Oprea: Revoluţiile mari, mijlocii şi mici

Cele mari sînt acelea ştiute deja de toată lumea: franceză, de la ’48 şi rusă. Despre care învăţăm la şcoală şi nimeni nu le pune la îndoială, chiar dacă unii le judecăm. Trei momente marcante pentru istoria universală, cu consecinţe care au depăşit cu mult graniţele locurilor de desfăşurare, care au schimbat pentru vecie nu numai destinele unor generaţii, dar au avut înrîurire asupra viitorului, au impus noi valori, tipuri de societate, mentalităţi şi moduri de viaţă. Sau de moarte.

Revoluţiile mijlocii sînt cele încă incerte. Sau, mai degrabă, sînt acelea care sînt numite revoluţii numai aşa, din patriotism local, pentru că ele nu au schimbat mare lucru în afara spaţiului în care s-au produs (şi de multe ori nici acolo), decît la modul superficial. Sînt o mulţime de astfel de revoluţii locale şi ele se petrec şi în continuare. De multe nici măcar n-am auzit, căci ecoul lor nu a depăşit cu mult momentul, locul şi timpul în care s-au aflat la putere aceia care le-au proclamat, cum se întîmpla la căderea cîte unui regim dictatorial african, sudamerican ori asiatic şi înlocuirea lui cu o juntă militară. Sau invers. Despre acestea s-ar spune chiar că sînt revoluţii mijlocii spre mici.

La categoria revoluţiilor mijlocii s-ar încadra, aş spune că de minune, revoluţia română din decembrie 1989. Prezent la simpozionul amintit, domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România a insistat să numească ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 în România drept ”evenimente” şi atît – nici măcar să socotească, aşa cum a făcut-o în rechizitoriul său Parchetul General al Republicii, o lovitură de stat. Domnul Bjoza a susţinut că, drept rezultat al acelor zile sîngeroase nu am avut parte decît de moartea Ceauşeştilor, la finalul uciderii, de către cei fideli lor din Armată şi Securitate, mai întîi a sute de manifestanţi care au ieşit în stradă pentru a le răsturna dictatura, şi mai apoi a două mii de morţi, care au sărit să apere ceea ce la televiziunea devenită brusc ”liberă” cu aceeaşi crainici, într-adevăr, se numea ”revoluţie”. Că, apoi, spunea domnul Bjoza, nu s-a întîmplat decît că ”avuţia naţională”, cum se numeau înainte de 1989 fabricile, uzinele, cîmpurile, apele, pădurile şi altele, aflate pînă atunci în gestiunea nomenclaturii partidului şi sub paza Securităţii, a Miliţiei, Procuraturii şi justiţiei comuniste, au trecut, din administrare, direct în proprietatea lor – şi gata. Cum să poţi numi aceasta drept o revoluţie? se întreba Octav Bjoza, aprobat de mulţi dintre cei din sală, care acopereau toate categoriile de vîrstă – de la tineri studenţi, pînă la vîrstinci deţinuţi politici. Nici n-am avea de ce să nu-l credem pe cuvînt – dînsul este subsecretar de stat, ocupîndu-se de deţinuţii politici, în cadrul Secretariatului de Stat pentru problemele revoluţionarilor. Ştie, mai bine decît toţi, dinamica creşterii ratei anuale a ”revoluţionarilor cu merite deosebite din decembrie 1989”, singurii, pare-se, care nu au nicio dilemă legată de ”A fost, sau n-a fost?” titlul unui foarte bun film, regizat de Corneliu Porumboiu , care ridică chiar această problemă. Există, ca în film, intrepretări şi re-interpretări.

Acum două decenii şi jumătate, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu îşi însuşea, fără să ezite, varianta revoluţiei române, aşa cum era ea descrisă de preşedintele Ion Iliescu în cartea de interviuri realizată cu acesta. În prezent, susţine teza loviturii de stat, pregătită în interiorul aparatului de partid cu o jumătate de an înaintea producerii deznodămîntului care a dus la căderea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Oricum ar fi, despre revoluţia română din 1989 nu se prea mai vorbeşte oricum ca atare în multe din cancelariile statelor sau în diverse lucrări de specialitate şi este de la sine înţeles. Atîta vreme cît nici noi înşine nu ne-am lămurit pe deplin ce a fost. Oricum, devine lesne de înţeles că revoluţiile mari aparţin istoriei, iar cele mici mai degrabă politicii.

Revoluţiile mici sînt acelea numite astfel pentru că protagoniştiii lor le-au trăit într-un spaţiu redus şi într-un interval de timp scurt. Ele au fost însă, indiferent de această întindere a lor în spaţiu şi timp, revoluţii adevărate pentru cei care le-au trăit, la o maximă intensitate. La sfîrşitul simpozionului, care a avut drept subiect revoltele ţărăneşti din sudul Moldovei în etapa finală a colectivizării, de la sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, un ţăran în vîrstă din comuna Suraia, fosta Regiune Galaţi m-a lămurit pe deplin asupra adevăratei măreţii pe care o au revoluţiile mici. El a rememorat, în cuvine simple, cum s-a petrecut totul. Cum pe 1 decembrie 1957, în satul lor au venit activişti de la partid, de la raion, să-i bage în colectiv. În loc să-i bage pe ţărani în colectiv, doi dintre aceştia au fost băgaţi ei în spital, iar GAZ-ul, maşina de teren cu care au venit, a fost răsturnată de tinerii din comună, printre care se afla şi acest om, acum de aproape 70 de ani, pe numele lui Aurel Crăciun. El povestea însufleţit, cu o privire vie, cum participase la revoluţie atunci, în 1957, la Suraia, pe cînd avea 17 ani. Cum i-au fugărit pe restul activiştilor pînă la malul Siretului, unde aceştia au găsit o barcă şi vîsleau disperaţi cu palmele, spre a se îndepărta de malul de pe care el şi alţii îi bombardau cu pietre. Cum apoi au făcut de pază atît în Suraia, cît şi în Vadu Roşca, apărîndu-şi revoluţia să nu intre oameni străini în sat, spunea el, cum au tăiat firele şi au distrus aparatele telefonice din primării, de unde au luat şi au ars în ruguri mari toate adeziunile la colectiv, pe care le dăduseră unii, pînă atunci, sub ameninţări. Şi apoi cum, peste patru zile, s-a tras la ei la revoluţie: comuna era înconjurată deja de soldaţi, cînd au venit două auto-blindate, cu mitraliere montate pe ele, în dimineaţa zilei şi din ele au coborît militari şi cîţiva activişti, care se vedea că sînt mai mari decît cei de la raion. Iar cînd mulţimea a început să-i huiduie şi să-i blesteme, soldaţii au primit ordin şi au deschis foc.
Tatăl lui Aurel Crăciun, o femeie şi un copil de 14 ani care trăgea clopotele bisericii, chemînd sătenii la revoluţie şi de funia cărora el a atîrnat multă vreme, au fost ucişi primii. Au mai căzut alţi şase morţi şi peste 40 de săteni au fost răniţi. Repezindu-se să-şi ridice tatăl mort, Aurel Crăciun a fost deîndată arestat şi dus în sediul primăriei, unde se restabileau deja legăturile telefonice. Prima oară a fost anchetat de acela care ordonase ”foc”, în care avea să-l recunoască mai tîrziu pe Nicolae Ceauşescu – cel care, într-adevăr, după mai multe mărturii istorice, a coordonat operaţiunile de restabilire a ordinii şi reluării colectivizării, în acea zonă. Apoi, de la Vadu Roşca, unde s-au întîmplat toate acestea, Aurel Crăciun dus a fost şi s-a mai întors, din închisoarea de la Gherla, abia în 1964. La finalul anchetelor de la Securitate, cînd a ajuns la închisoare, cîntărea 35 de kilograme şi a supravieţuit prin minunea făcută de un doctor, deţinut şi el, în infirmeria Gherlei, unde a stat vreme de zece luni. Cînd să se aşeze după ce ne povestise despre revoluţia de la Suraia şi Vadu Roşca, bătrînul cu ochi vii şi-a adus aminte de ceva şi s-a adresat unui alt ţăran, care şedea lîngă el pe scaun, la prezidiu: ”Marine, ţi-aminteşti, mă, cînd m-ai recunoscut, cînd ne urcau în dubă, să ne ducă la proces?” Marin s-a ridicat şi i-a dat palma stîngă, pe care Aurel a prins-o cu dreapta lui. ”Eu am palmele foarte mari şi văr-meu m-a recunoscut după mărimea palmei, atunci, la revoluţia noastră”, ne-a lămurit Aurel Crăciun, ”că aveam ochelari de tablă pe ochi şi ne legase cu cătuşe împreună”. Privind şi el înainte spre noi, dar ca într-un vis, ca peste timp, ţinîndu-şi vărul de mînă, Marin spune încetişor ca atunci, în decembrie 1957, dar îndeajuns de tare, încît să-l auzim cu toţii, în sala în care se lăsase liniştea: ”Aurele, tu eşti, mă?”