Istoricul Marius Oprea: Testamentul lui Bukovski - Un Nürnberg al comunismului, sau o nouă iluzie?

El survine la două zile după ce, pe 7 noiembrie, alţi doi prieteni italieni ai regretatului Vladimir Bukovski, profesorul Renato Cristin şi dr. Dario Fertilio, cu sprijinul senatorilor Adolfo Urso, Lucio Malan şi Vito Comencini au prezentat un apel similar în Parlamentul italian.

Toate aceste iniţiative au un numitor comun: solictarea înfiinţării unei instanţe penale internaţionale, care să aşeze tratarea juridică şi istorică a crimelor comunismului pe picior de egalitate cu Holocaustul. A fost, mărturisesc, credinţa lui Vladimir Bukovski dar şi a mea că, deşi aşa ceva este pe deplin justificat istoric şi moral, se dovedeşte însă o întreprindere foarte grea. Am afirmat, deseori, că Holocaustul şi crimele comunismului sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede, crima împotriva umanităţii şi în conştiinţa acesteia, cît şi penal ori istoric, ele trebuie să fie judecate la fel.

Bukovski aştepta cea de-a 30-a aniversare a căderii Zidului Berlinului, ca o oportunitate pentru a redeschide cel puţin discuţia asupra subiectului, Nu a mai apucat să o facă, dar bunii săi prieteni ai săi şi ai mei, Courtois şi Fertilio în primul rînd, au găsit de cuviinţă să-i pună în practică ceea ce, cu siguranţă, dacă el ar fi apucat să o exprime, ar fi fost ultima sa dorinţă. La Madrid, Stephane Courtois a afirmat: ”vorbesc şi în numele memoriei prietenului meu Vladimir Bukovski, marele disident sovietic decedat recent, care din 1992 la Moscova a încercat, fără succes, să organizeze procesul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Sunt conştient că majoritatea comanditarilor principali şi a călăilor crimelor comise din 1917 pînă în anii 1980 au dispărut şi, prin urmare, nu mai pot fi urmăriţi penal. Cu toate acestea, atât timp cât nu va fi înfiinţată o instituţie internaţională după modelul Tribunalului de la Nürnberg şi al muncii sale remarcabile de documentare şi analiză, întreaga lume va purta povara complicitaţii sale la crimele regimurilor comuniste, fie prin tăcerea sau indiferenţa sa, fie chiar prin continuarea propagandei în favoarea acestei ideologii criminogene şi a acestei utopii ucigaşe. Negaţionismul istoric legat de aceste crime şi de memoricidul victimelor comunismului trebuie să înceteze. E timpul ca justiţia să fie făcută tuturor acestor victime. Ea nu poate fi făcută decât de un tribunal internaţional în care juriştii şi istoricii vor putea asculta martorii, atât victime, cât şi călăi, vor putea expune documentele de arhivă, stabili faptele şi vor face judecata istoriei. E timpul ca, după condamnarea unanimă a totalitarismului hitlerist, totalitarismul comunist să fie la rândul său, supus judecăţii oamenilor”.

Ei bine, din nefericire, în ceea ce mă priveşte sînt sceptic că aşa ceva se va petrece prea curînd. Sau vreodată. Deşi dezvoltarea şi susţinerea unei culturi anti-totalitare cuprinzătoare şi orientată spre viitor este dorinţa explicită pe toate palierele politice actuale, în multe părţi ale acesteia entuziasmul scade sau dispare atunci cînd vine vorba despre comunism. Motivele ţin de o opoziţie ideologică, în cazul cercurilor neo-liberale de orientare neomarxistă europene (reprezentate politic la noi de către alianţa USR-PLUS), dar şi de o ostilitate abia reţinută, în cazul cercurilor conservatoare ale studierii Holocaustului, care văd în condamnarea comunismului, în mod fals, o ”concurenţialitate” şi un atentat la unicitatea acestuia. Procesele de la Nürnberg au avut loc din 1945, de la finalul războiului şi până în 1946, ducînd la judecarea şi condamnarea crimelor naţional-socialismului şi a liderilor săi. Holocaustul pe care aceştia l-au provocat a fost însă conştientizat abia la trei-patru generaţii de la comiterea crimelor nazismului. După 30 de ani. În cazul comunismului, se vorbeşte într-un oarecare consens de un ”proces” abia la trei decenii după prăbuşirea lui. Ar mai dura alte trei decenii, pînă cînd crimele comunismului să fie sedimentate în conştiinţa umanităţii drept un atentat fundamental la viaţă, libertate şi conştiinţă.

De ce această întîrziere? De ce se aşterne uitarea peste un flagel care a măcinat milioane de oameni? ”Nu voi vorbi aici ca jurist, nici ca procuror, nici ca judecător sau nici măcar ca simplu cetăţean european. Vorbesc ca un istoric care de 45 de ani explorează toate ungherele lumii comuniste. Şi din acest motiv, în numele memoriei a zeci de milioane de victime nevinovate, de vieţi sfărâmate, cer crearea unui tribunal, un Nürnberg al comunismului. Discuţiile au fost multe şi, îndeobşte, lipsite de rezultate palpabile”, a spus Stephane Courtois acum o săptămînă la Madrid. Am purtat la rîndul meu, numeroase asemenea discuţii. Cea mai importantă a fost în 13 martie 2009, în cadrul Parlamentului European, la discuţiile premergătoare şi la elaborarea textului Rezoluţiei din 2 aprilie 2009 asupra conştiinţei europene şi a totalitarismului. M-am situat atunci, ca reprezentant al guvernului României, de partea ţărilor baltice, fiind în deplin acord cu Vitautas Landsbergis şi cu reprezentatul Estoniei (vezi foto), în a puncta un fapt pe care îl consider esenţial. Anume că memoria se naşte în urma unui act de justiţie. Dar noi nu am avut cîştig de cauză. Partea care privea constituirea unui Tribunal penal internaţional pentru crimele comunismului a fost respinsă de Parlament şi rezoluţia a rămas, la rîndul ei, cu caracter de recomandare, ducînd doar la crearea Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, la 14 octombrie 2011. La semnarea acesteia a participat, printr-un trimis de ”rangul doi” şi un delegat al Insitutului de Investigare a Crimelor Comunismului, instituţie a guvernului român care fusese de fapt între iniţiatori. Platforma a rămas, mai mult sau mai puţin, un for de discuţii.

Simultam, şi România se ”aliniase” orientării generale europene: nu numai eu am fost înlăturat de la conducerea Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului în februarie 2010, dar imediat după aceea a fost eliminată, prin hotărîre de guvern, abilitatea sa de a face sesizări penale cu privire la crimele comunismului, cît şi de a identifica, prin săpături arheologice victimele – ceea ce am continuat să fac, pentru doi ani, ca persoană privată. Am fost susţinut atunci pentru a rămîne în fruntea Insitutului atît de Bukovski şi Courtois, cît şi de Herta Muller. Dar fără rezultat. La noi, ”condamnarea comunismului” se aliniase ”trend”-ului european: devenise o formalitate declarativă. O discuţie pe ”formumuri” şi pe grupuri interesate.

Tocmai de aceea, în cunoştinţă de cauză, Stephane Courtoris afirma, în urmă cu o săptămînă la Madrid, că ”în România, Bulgaria, Albania, Moldova şi în special în Rusia, Belarus şi Ucraina post-comuniste (…) procesele împotriva comanditarilor asasinatelor politice individuale sau în masă şi împotriva călăilor executanţi s-au numărat pe degetele câtorva mâini, din cauza menţinerii unei mari părţi a nomenclaturii comuniste care, la căderea regimului a acaparat abil, sectoare întregi ale economiei şi mass-media, continuând să controleze justiţia, poliţia, armata şi serviciile secrete”. La noi, cel mai recent ”studiu de caz” în materie îl constituie achitarea celor doi ofiţeri de securitate Hodiş şi Pîrvulescu, asasinii inginerului lui Gheorghe Ursu în 1985, care după 1989 au făcut o frumoasă carieră în Serviciul Român de Informaţii.

Există motive mult mai profunde în legătură cu această complicitate a tăcerii, atunci cînd vine vorba de măsuri concrete de condamnare nu a comunismului, cît a comuniştilor – de individualizare a vinovăţiei şi pedepsire a ei. Le-am înţeles acum din nou, reascultînd casetele înregistrate la sfîrşitul lunii mai a anului 2004, cînd stăteam cu Vladimir Bukovski în grădina casei sale de la Cambridge: ”Vladimir, stăm de două zile de vorbă şi încercăm acum să sintetizăm discuţiile noastre. Am ajuns la concluzia, fiecare bazîndu-se pe propriile observaţii, că deşi România a intrat în NATO, deşi fosta URSS a dispărut de treisprezece ani, totuşi pare că Războiul Rece nu a dispărut, ci doar şi-a restrîns aria. Acum se poartă în interiorul graniţelor, pentru conservarea fostelor elite sovieto-comuniste”.

Vladmir a încuviinţat, adăugînd: ”Conducerea post-comunistă, care trebuia să elimine comunismul nu a făcut-o, cu excepţia Republicii Cehe, care a avut o perioadă mai luminoasă, datorată lui Havel şi apropiaţilor săi, cu un trecut clar anticomunist. Dar în celelalte ţări ale fostului bloc sovietic, după prăbuşirea acestuia, autorităţile nici măcar nu au încercat să elimine comunismul. De ce? Din două motive. În primul rînd, liderii guvernelor post-comuniste erau în marea lor majoritate mai degrabă o facţiune a fostei elite. Nu erau noi, necompromişi, erau pur şi simplu o facţiune a fostei elite. Iar ei se simţeau mai aproape de trecut decît de viitor şi nu au dorit o schimbare radicală. Le era teamă că o astfel de schimbare i-ar fi eliminat şi pe ei. Am înţeles asta cînd încercam să-l conving pe Elţîn şi conducerea sa, după puciul comunist şi prăbuşirea URSS-ului, să facem un fel de proces Nürenberg la Moscova. Am ajuns la Moscova în august 1991, imediat după lovitura de stat comunistă şi m-am dus direct la ei, pentru că îi cunoşteam şi ştiam că au tot felul de legături secrete. Am fost direct la Kremlin şi le-am zis: Trebuie să terminaţi ce aţi început. Trebuie să facem un proces şi să fie un proces ca la Nurenberg, pentru că numai aşa putem să-i terminăm, altfel vor ieşi iar la suprafaţă. Şi am convins pe toată lumea, mai puţin pe Elţîn, care era ferm împotrivă şi am înţeles mai tîrziu şi de ce. El realizase într-un mod inteligent că un astfel de proces l-ar înlătura, în cele din urmă, de la putere pe el şi pe cei asemeni lui, mult prea murdari, prea compromişi. Acesta e primul motiv.

Al doilea motiv pentru care nu au făcut procesul comunismului e şi mai interesant. Din cauza presiunilor din Occident. Occidentul îi presa să nu deschidă arhivele. Şi ştiu asta, pentru că lucram la Arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în acea vreme. În fiecare zi primeam mesaje de la Washington, Bonn, Londra, prin care ne spuneau, voalat sau chiar făţiş, să nu deschidem arhivele. De ce? Pentru că oameni politici occidentali fuseseră implicaţi în tot felul de lucruri în timpul comunismului. Existau atîtea colaborări în spatele scenei, încît dacă am fi deschis porţile arhivelor sovietice, s-ar fi schimbat întreg climatul politic în Europa.”

Cu alte cuvinte, părinţii politici ai europarlamentarilor de astăzi au blocat orice proces al comunismului, vreme de trei decenii de la căderea acestuia. Iar ”copiii” lor au toate motivele să procedeze la fel. Pentru a nu ”întina valorile” unui comunism care a fost ”neînţeles şi prost aplicat”. Iar zecile de milioane de victime ale totalitarismului comunist trebuie să rămînă, pentru vecie, victiele colaterale ale unui accident istoric.