Istoricul Marius Oprea: Vladimir Tismăneanu sau „Marele Şoc” de la sfîrşitul unei memorii scurte

În genere, am avut alte treburi de făcut, după ce am fost înlăturat în februarie 2010, de la conducerea Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Aveam în minte şi drept datorie să continui ceea ce instituţia pe care o înfiinţasem şi o condusesem pînă atunci, IICCMER, renunţase de bunăvoie să mai facă – investigarea propriu-zisă a crimelor comunismului. A trebuit să pornesc pe cont propriu, cu eforturi greu de uitat, dar aşa am putut vedea şi cine-mi sînt adevăraţii prieteni, un ”Centru de Investigare a Crimelor Comunismului”, care a funcţionat în cadrul unui ONG pe care l-am înfiinţat în aces scop.

Au fost atunci, în februarie 2010, cîteva momente despre care probabil Vladimir Tismăneanu nu ar vrea să-şi amintească, dar mă simt dator să-i reîmprospătez memoria. După ce a preluat, practic, ”frîiele” IICMER, prima acţiune a noii echipe a fost statuată în Hotărîrea de Guvern nr.134 din 23 februarie 2010 (publicată, cu celeritate, în Monitorul Oficial nr.122 din aceeaşi zi). În noua Hotărîre, litera e) din articolul 3), cel care enumera atrbuţiile instituţiei a fost eliminată. Paragraful eliminat prevedea ”investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii”.

Practic, se sista tocmai INVESTIGAREA CRIMELOR COMUNISMULUI, institutul devenind numai unul de cercetare. Şi aici, deşi ştiu că este o amintire jenantă pentru Vladimir Tismăneanu, trebuie să fac o precizare.

Fără să am habar de ceea ce se pregătea prin acest HG 134, am dat curs invitaţiei la discuţii făcută de Tismăneanu. A participat şi parte din echipa sa. Acestea au fost purtate exact în acelaşi timp în care se pregătea anularea investigaţiilor la IICCMER, prin eliminarea alieantului e) de la articolul 3. Pe atunci, relaţile mele cu Vladimir Tismăneanu erau afectate parţial de opţiunile noastre politice diferite, dar nu erau întrerupte: ele au fost avariate mai întîi de publicarea de către el în 2004 a cărţii de convorbiri cu Ion Iliescu, „Marele şoc din finalul unui secol scurt”, de care s-a dezis imediat ce devenise un apropiat al preşedintelui nou ales, Traian Băsescu. Discuţia noastră a fost înregistrată la cererea lui şi stenograma o mai păstrez, mi-a fost furnizată ulterior chiar de către ”staff”-ul său.

Ca urmare a întîlnirii, am declarat public în acele zile din februarie 2010: ”Sper că vor avea înţelepciunea să găsească o formulă prin care să mă lase să continui investigaţiile arheologice. Depinde de noua conducere a institutului. Eu, practic, nu mai pot fi angajat acolo, pentru că nu se mai fac angajări, dar am atras fonduri private şi sper să mă lase să continui investigaţiile pe care le-am început, în baza acestor fonduri private" (declaraţie preluată de HotNews). Îmi ofeream deci serviciile pro-bono, numai pentru a putea continua cercetările arheologice în căutarea victimelor ucise prin împuşcare sau în lagăre şi închisori. Fără să ştiu că atît acestea, cît şi tot ce ţinea de investigarea crimelor comunismului ca atare nu mai intra în vederile noii conduceri a IICCMER.

Am subliniat ”pro bono”, pentru că într-o postare recentă pe pagina lui de Facebook, Vladimir Tismăneanu a publicat un fel de replică la o opinie a mea (”Vorbeşte Băsescu, gîndeşte Petrov”, din data 16 septembrie, preluată de MEDIAFAX). Textul lui e o înşiruire a meritelor lui Traian Băsescu, pe care nu o mai reiau aici (în special legate de ”condamnarea comunismului”). Vladimir Tismăneanu adăuga, la final: ”Viaţa nu e o plimbare pe o şosea bine asfaltată. Apar răscruci neşteptate, secvenţe imprevizibile, ba chiar şi gropi. Spre deosebire de Marius Oprea, fostul consilier (plătit) al lui Tăriceanu, eu nu am deţinut nicio funcţie plătită. Spre deosebire de Marius Oprea, eu nu-l aud pe Petrov când vorbeşte Traian Băsescu. Sunt cîteva teme unde mă despart de fostul preşedinte. Dar nu voi urla cu lupii. Niciodată”. Cinste consecvenţei sale. Declarase public şi ferm (şi aici nu am de ce nu să îl cred) că de Traian Băsescu îl leagă ”o prietenie pe viaţă”. Ceea ce nu este însă adevărat e că el ar fi lucrat ”pro bono” şi că nu a fost plătit, pe cînd eu am fost, vezi Doamne, ”consilierul (plătit) al lui Tăriceanu”.

Aici, cum am făcut şi arătînd că el a fost acela care a tăiat practic atribuţiile IICCMER de investigare a crimelor comunismului, emasculîndu-l, trebuie să fac o corecţie serioasă. Eu am fost în guvernul Tăriceanu mai întîi consilier de stat şi apoi consilier personal, pe probleme de securitate naţională. Am lucrat mai întîi la Secretariatul General al Guvernului şi apoi în subordinea Cancelariei Primului Ministru. M-am ocupat în special de tot ceea ce privea legislaţia în domeniu (pachetul de legi ale Securităţii Naţionale, Legea 221 privind ştergerea condamnărilor politice şi a efectelor lor, acordarea de indemnizaţii muncitorilor revoltaţi la 15 noiembrie 1987 la Braşov, proiectul Legii Arhivelor, Ordonanţa de reînfiinţare a CNSAS, în urma deciziei Curţii Constituţionale de a o desfiinţa ş.a.).

Declaraţiile mele publice de avere şi interese arată că veniturile au fost conforme cu grila de salarizare din cadrul guvernului, pentru posturile ocupate. În schimb, din activitatea ”pro-bono” pe care Vladimir Tsmăneanu a înţeles să o facă, ”condamnînd” comunismul numai prin publicarea de documente şi renunţînd la investigarea judiciară a crimelor, acesta a cîştigat de fapt mai mult decît am cîştigat eu, ca demnitar în guvernul Tăriceanu. Conform datelor care au fost făcute publice în baza Legii 544 de către Administraţia Prezidenţială în 19 martie 2010, lui Vladimir Tismăneanu i-a fost decontată în trei ani şi jumătate, între 2006 – 2009, suma de 114.770 lei (32.000 euro). Administraţia Prezidenţială a refuzat să spună în ce au constat deconturile.

M-am abţinut să răspund, la vremea respectivă, şicanei sale potrivit căreia eu am fost ”consilierul plătit” al lui Tăriceanu, în vreme ce el ar fi lucrat ”pro bono” (am văzut cu cît) pentru Traian Băsescu. Dar şirul mistificărilor nu s-a oprit aici. Cînd Vladimir Tismăneanu a mai ”sărit odată din baie”, ca să mă exprim mai puţin academic, cum dealtfel o face şi el din ce în ce mai des, în ultima vreme, acuzînd direct Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româesc, m-am simţit dator să reacţionez.

Preşedintele Radu Preda, Alin Mureşan (autorul unei vaste monografii despre Fenomenul Piteşti) şi Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER sînt acuzaţi de Tismăneanu că au devenit „gladiatori ai cauzei legionare”. Este o acuzaţie foarte gravă, cu iz penal, dacă se dovedeşte adevărată. Dar ea e prilejuită numai de un comunicat, prin care ICCMER ia act „cu uimire şi indignare” de declaraţiile lui Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, apreciindu-se ca „un act de vandalism intelectual să califici terifiantul experiment derulat la închisoarea din Piteşti drept o simplă răfuială între grupări adverse, fie ele şi legionare”. ”Bomboana pe colivă”, ca să mă exprim iarăşi popular e că, sărind în apărarea lui Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, Vladimir Tismăneanu adaugă: ”libertatea academică este non-negociabilă”.

Deşi Mădălin Hodor n-ar prea putea lua un premiu academic pentru punerea în circulaţie a sintagmei ”căcat cu ochi”, cu care îi califică pe deţinuţii ”reeducaţi” de la Piteşti. Trebuie condamnat în schimb acest limbaj, care nu are ce căuta în lumea academică, unde asemnea licenţe nu sînt permise sub nicio scuză - iar comunicatul IICCMER tocmai asta a făcut. Pentru că ”libertatea academică” nu poate, totuşi, mai ales în cazul dezbaterii istorice, să depăşească limitele bunului simţ. Şi nici luările de poziţie publice ale unor intelectuali care se respectă nu trebuie să depăşească acele graniţe, precum făţărnicia sau mistificarea.