Jurnalismul românesc, în vremea neîncrederii. Bogdan Hoffbauer: Presa trebuie să moară. Şi să renască

Jurnalismul, meseria în care aperi valoarea cea mai de preţ a omului: libertatea

Adrian Sârbu: Uitându-mă la sondajul acesta nu am decât un singur lucru de făcut:  să devin omul însuşi. Dacă jurnalistul nu mai e bun, hai să ne facem cetăţeni. Poate că în calitate de cetăţeni putem să fim mai buni. (...) Jurnalism înseamnă supercetăţean. Să vă spun de ce am venit aici, de Ziua Presei. Să vă reamintesc că meseria de jurnalist e cea mai frumoasă din lume, cea mai plină de satisfacţii, pentru că este o meserie pe care nu o faci pentru tine, o faci pentru alţii, şi este o meserie în care aperi valoarea cea mai de preţ a omului: libertatea.

Clasa politică nu respectă deloc presa

Ion Cristoiu: Clasa politică nu respectă deloc presa, mai ales în ultima vreme, fie şi din motivul că prin presă înţelegi la ora actuală şi Facebook, şi Tik-tok, şi bloguri, şi podcasturi. Nemaifiind trusturi uriaşe de presă şi televiziuni de mare audienţă, la un moment dat în puzderia asta, în hărmălaia asta a presei, orice om politic va găsi doi-trei care îl vor apăra, chiar dacă e acuzat de corupţie, şi, atunci cînd se va invoca că “presa a spus”, se va spune că presa a şi lăudat.

Nu te poate respecta un om care te cumpără

Ioana Răduca: În pandemie, principalul finanţator al presei a fost Guvernul. Politicienii au dat bani la presă când presa nu era neapărat în cea mai neplăcută situaţie. Nu s-au ajutat organismele de presă care aveau nevoie de ajutor ca să supravieţuiască şi care erau cu adevărat independente, şi au fost şi acolo bani direcţionaţi astfel încât, cum spunea dl. Sârbu, dacă tot am stat la aceeaşi masă şi ne-am împrietenit, deja ştim care sunt jocurile. Ori amestecul ăsta între presă, politicieni şi bani, care au plecat dintr-o parte în alta, nu are cum să ducă la nimic bun. Nu te poate respecta un om care, până la urmă, te cumpără.

Jurnalistul a devenit comod, aşteaptă ca informaţia să-i vină de la sine

Marcela Feraru: Ce înseamnă jurnalist până la urmă, cum îl defineşti? Atât dl. Sârbu, cât şi Ioana Răduca au spus că jurnaliştii români au devenit leneşi, nu-i interesează, avem la graniţă un eveniment extraordinar, războiul, e ca şi cum nu ne-ar interesa. E sindromul de cultură mică, unde singurul lucru care contează e ce se întâmplă la mine acasă, nu ce se întâmplă în vecinătatea mea sau în lume, în general, dar aceşti jurnalişti care nu se mişcă, care cred că jurnalism înseamnă doar să stai pe scaun şi să te uiţi în calculator, pe ei îi definim ca jurnalişti? Faptul că au o legitimaţie de presă? Sau pe cei care se duc pe teren fotografiază şi relatează ceea ce văd? Trec dincolo de cultura mică pe care o reprezintă România. Am să vorbesc despre Franţa. Nu există  nicio televiziune care să nu aibă câţiva jurnalişti, nu la Kiev, cum s-au dus jurnaliştii noştri, ci chiar pe front, şi chiar în tranşee. (…) Jurnalistul care are o legitimaţie de presă şi stă în spatele calculatorului şi traduce o ştire apărută pe agenţie nu e mai jurnalist decât specialistul în aviaţie Xavier Tytelman, care se duce pe teren. Trebuie să definim foarte bine la ce ne referim când vorbim despre jurnalistul cetăţean. (…)  Există mai multe tipuri de jurnalişti şi există mai multe tipuri de cetăţeni jurnalişti, unii care pot fi consideraţi aşa şi alţii nu. Deci, trebuie să plecăm în primul rând de la această definiţie. Ce înseamnă să fii jurnalist (…) Între timp, jurnalistul a devenit comod, aşteaptă ca informaţia să-i vină de la sine.

Ca să mai avem presă reală, presa trebuie să moară

Bogdan Hoffbauer: Ca să mai avem presă reală, pentru că acum nu avem nevoie, presa trebuie să moară. După ce va muri, omul îi va simţi lipsa şi şi-o va dori la fel de mult ca după 1989. Aşa nu mai merge. Nu poţi să fii căldicel. Ori eşti fierbinte, ori eşti rece.