Lăsată fără vedere de o tumoră pe creier, Ecaterina nu a vrut să ajungă ”un asistat social depresiv”. A fost admisă cu media 9,92 la Psihologie

Ecaterina Zgubea nu s-a născut oarbă. La vârsta de 12 ani i s-a descoperit o tumoră cerebrală, care i-a fost în cele din urmă extirpată. Nervii optici i-au fost, însă, afectaţi şi, de atunci, Ecaterina n-a mai văzut limpede. Asta n-a împiedicat-o să lupte în continuare, pentru că, aşa cum singură spune, cea mai mare temere a ei a fost să nu ajungă „un asistat social depresiv”.

Aşa că a făcut toate eforturile necesare pentru a-şi urma visul de a deveni psiholog. Şi, anul acesta, Ecaterina a luat examenul de admitere la Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti cu nota 9,92.

Ea admite că nu a fost întotdeauna uşor, dar spune că după ce a devenit nevăzătoare a început să se descopere şi să se adapteze ca să facă faţă noii situaţii.

„Problema mea a apărut în urma unei tumori descoperite la vârsta de 12 ani, o tumoră pe creier. Operaţia a afectat nervii optici şi atunci mi-am pierdut vederea. A fost nevoie să mă adaptez la noua viaţă, dar totuşi, pentru că am văzut înainte, cred eu că orientarea în spaţiu a fost mai uşoară pentru mine decât pentru cineva care s-a născut nevăzător, pentru că eu am avut deja reprezentările lucrurilor. Apoi am reluat şcoala, am mai făcut pauze din motive de sănătate, din motive de logistică. Ca să îţi spun adevărul, învăţământul de stat de la noi, şi mai ales în Teleorman, nu prea este pregătit să primească o persoană cu dizabilităţi. Eu m-am descurcat la liceu, dar în general, oamenii au fost destul de reticenţi. Acum e mai simplu decât pe vremea când am avut eu nevoie de ajutor. Până la urmă, un nevăzător nu înseamnă că nu gândeşte, doar trebuie adaptat un pic. Eu m-am descoperit pe mine mai mult după ce am devenit nevăzătoare. Pe de o parte, am avut şi mai mult timp de introspecţie şi am fost cumva obligată să mă descopăr ca să văd cum fac faţă noii situaţii", a povestit Ecaterina Zgubea, pentru MEDIAFAX.

Astfel, a descoperit că-i place să înţeleagă oamenii şi să-i ajute, aşa că tânăra şi-a propus cu toată seriozitatea să devină psiholog, deşi mulţi erau sceptici cu privire la faptul că va reuşi.

„Mi-am dat seama uşor, uşor că pot să înţeleg oamenii şi că pot să observ multe lucruri, uneori chiar fără să vreau. La mine, după pierderea văzului, s-a dezvoltat foarte mult simţul orientării, asta şi pentru că merg mult. Dar da, toate celelalte simţuri se ascut, dar trebuie să le foloseşti. Oamenii care m-au cunoscut mai bine, chiar una dintre doctoriţele mele, mi-au sugerat că aş putea să merg pe varianta psihologiei. Iniţial am fost chiar şi eu puţin sceptică, dar apoi mi-am dat seama că nu era deloc ceva imposibil. Plus că mi se pare foarte interesantă ştiinţa creierului. La facultate n-am luat din prima, în primul an în care am dat a fost un fel de maraton, n-am avut cărţile de la început şi până le-au accesibilizat la Fundaţie a durat, trebuia să găsesc un psiholog să lucreze cu mine şi a durat şi asta şi nu am reuşit anul trecut. Dar eşecul nu m-a descurajat, am zis că oricum dau şi anul viitor. Iar anul acesta am luat cu nota pe care o ştiţi. Dar ştiam că asta vreau să fac. Mi-au mai sugerat persoane să nu mai pierd timpul cu asta, dar nu i-am ascultat. Următorul pas e un masterat şi apoi vreau să mă orientez profesional către psihoterapie", a spus tânăra.

De patru ani încoace, alături de ea se află permanent cel mai bun prieten al ei, Clint, un câine special dresat pentru nevăzători, oferit Ecaterinei de o fundaţie pentru a o ajuta să se orienteze mai bine.

Relaţia de prietenie cu acest câine s-a stabilit aproape imediat, iar acum Clint o însoţeşte pe Ecaterina prin campusul universitar, o asistă la cursuri şi, în mod esenţial, îi este alături la fiecare pas.

„Pe Clint îl am de aproape 4 ani şi relaţia de prietenie a noastră s-a consolidat destul de repede. E un câine foarte sociabil şi prietenos. Eu îl am de la Fundaţia Light into Europe, care dresează câinii ghid din România şi se ocupă de echipamente pentru nevăzători, dar şi de copiii surzi. Clint a fost unul dintre primii câini ghid aduşi în România din Anglia şi de atunci e pretutindeni cu mine, inclusiv la cursuri, unde e vedetă. E o deschidere foarte mare la Universitatea Bucureşti faţă de oamenii cu dizabilităţi şi am apreciat că domnul decan a specificat la deschiderea anului universitar că va fi un câine ghid în facultate şi lumea să nu încerce să-l mângâie sau să-i dea de mâncare, pentru că el are o treabă foarte bine definită. Dar el se simte în elementul lui", spune Ecaterina zâmbind.

Singura amintire pe jumătate tristă, după cum chiar ea spune, o are Ecaterina din sistemul de învăţământ din Teleorman, unde a fost nevoită să se lupte pentru a i se recunoaşte meritele şi unde multe cadre didactice nu sunt pregătite să interacţioneze cu elevii care au dizabilităţi. Şi acum, ea crede că, după experienţa ei, puţini au învăţat ceva.