Liderul ALTAR: N-am fost un naiv, dar am sperat mai mult pentru ţara asta

Virgil Hosu a auzit de la Radio Europa Liberă şi prin zvonuri că în faţa casei pastorului Laszlo Tokes se manifesta. Spune acum că, din curiozitate, împreună cu un vecin, în 16 decembrie, a mers să vadă ce se întâmplă.

"Când am ajuns pe Podul de la Maria, la câteva sute de metri de casa pastorului, mulţimea se îndrepta deja spre Catedrală. Nu erau mulţi, câteva zeci de persoane", rememorează Hosu.

În centrul Timişoarei, grupul s-a împărţit în două, iar Hosu, împreună cu alţi vreo 20 de manifestanţi, a plecat spre zona Soarelui, strigând "Ieşiţi cu noi".

La un moment dat, când s-a uitat în spate, erau aşa de mulţi oameni în grup încât nu mai vedea capătul şirului de manifestanţi.

Prima întâlnire cu forţele de ordine s-a petrecut câteva ore mai târziu, în zona Circumvalaţiunii din Timişoara.

"Un cordon de forţe de ordine, cred că erau grăniceri, că erau foarte bine făcuţi şi doar aceştia ştiau să bată aşa de bine, ne-au tăiat calea. Au început să dea cu bastoanele în noi. Trebuie să ştiţi că noi nu eram pregătiţi pentru confruntare, nu eram înarmaţi. Nu eram un grup organizat, aşa cum se spunea, atunci ne văzusem prima oară. (...) Am rupt şi noi bănci şi am încercat să ne apărăm", îşi continuă Hosu povestea.

Revoluţionarul a reuşit să scape şi, împreună cu manifestanţii, s-a îndreptat către centrul Timişoarei, strigând în continuare lozinci anti-comuniste şi îndemnând timişorenii să se alăture manifestaţiei.

Era deja noapte, în jurul orei 02.00, când au ajuns în Piaţa 700, dar, între Clinica de Oftalmologie şi Hotel Timişoara, un alt cordon de militari le-a tăiat calea.

"Un ofiţer înarmat a ieşit în faţă şi a spus că, dacă nu ne întoarcem, va da ordin soldaţilor să tragă în plin. Pentru că noi nu cedam, le-a dat ordin soldaţilor să ia poziţie de tragere: soldaţii din primul rând au pus un genunchi jos, iar ceilalţi stăteau în picioare cu armele îndreptate către noi. Au tras un foc de avertisment, iar în momentul acela mulţi au început să fugă. Le-am spus celor de lângă mine că ne despărţim aici şi ne vom întâlni din nou la Catedrală. Planul era să ajungem pe căi diferite la Catedrală şi să stăm acolo până dimineaţa", spune revoluţionarul.

Însă Virgil Hosu nu a mai ajuns la Catedrală. Câţiva metri mai departe, când a intrat într-un gang pentru a scăpa de soldaţi, s-a trezit înconjurat de mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi civil. Unul dintre ei l-a lovit cu patul armei, iar Hosu s-a prăbuşit la pământ.

"M-au bătut. Nu ca să mă omoare, dar m-au bătut. Apoi, cât timp mă înjurau, cred că erau în contact permanent cu alţii, prin staţii, pentru că imediat au sosit nişte dube, în care m-au băgat pe mine şi pe alţii care mai erau acolo. M-au bătut şi în dubă şi m-au înjurat până am ajuns la penitenciar. Băteau profesionist, se vedea că au antrenament, de aceea cred că şi aceştia erau grăniceri, pentru că ăştia ştiau să bată bine. Aveau antrenament de pe frontieră", explică Hosu.

"Cadoul" de ziua lui au fost chiar acei "colegi de protest", proaspăt transferaţi din beciurile Miliţiei în celulele Penitenciarului de pe strada Popa Şapcă din Timişoara.

"Atunci mi-am dat seama că am avut noroc că am ajuns la penitenciar. Ne-au bătut şi pe noi, şi în dubă şi în arest. Dar nu ca pe cei care au fost duşi în beciurile Miliţiei. Când i-au adus la penitenciar, erau plini de sânge şi miroseau îngrozitor. Erau nemâncaţi, vai de capul lor. Şi pe noi ne-au bătut, dar nu în halul acela", spune Hosu.

De ziua sa de naştere, în 18 decembrie, a plâns. Nu pentru că tocmai îi văzuse pe ceilalţi manifestanţi aduşi plini de sânge din beciurile Miliţiei. Ci pentru că nu credea că o să îşi mai vadă soţia şi fetiţa.

Două zile mai târziu, gardienii l-au scos din celulă şi l-au dus în curte.

"Eram sigur că ne vor executa", spune Hosu.

Însă paznicii i-au dat drumul.

"Niciun moment nu am fost un naiv. Sigur, am făcut şi greşeli, dar niciodată nu m-am gândit la repercusiunile care pot să apară. A fost dorinţa noastră şi, indiferent de repercusiuni, ne-am asumat acest lucru. N-am fost un naiv, dar am sperat mai mult pentru ţara asta", mai spune Hosu.

La 20 de ani de la Revoluţie, Virgil Hosu lucrează la aceeaşi întreprindere, Termoelectrica, rebotezată între timp Colterm, şi a devenit preşedintele Asociaţiei Luptătorilor din Timişoara Arestaţi în Revoluţie (ALTAR). Spune că ultima speranţă de a afla adevărul despre Revoluţie a pierdut-o în anul 2000, după mandatul de preşedinte al lui Emil Constantinescu.

"În 1996, Emil Constantinescu a spus aici, la Timişoara, că va da publicităţii adevărul despre Revoluţie. Nu a făcut-o", declară Hosu.

Acum, încearcă să promoveze idealurile Revoluţiei în şcolile timişorene. El spune că nu încearcă să le povestească elevilor varianta sa despre Revoluţie, ci, cu ajutorul unor pliante şi CD-uri, încearcă să le explice cum era să trăieşti într-o epocă fără telefon mobil, cu o televiziune care transmitea câteva ore pe zi. Cum era ca, atunci când deschizi frigiderul, să găseşti doar câteva oase, iar la robinet să curgă doar apă rece şi cum erau serile la lumina lumânării.

"Acum, în şcolile şi liceele din Timişoara avem ore deschise pe tema Revoluţiei. Am încercat să le insuflu tinerilor dorul de libertate pe care atunci îl aveam cu toţi. Nu este uşor, pentru că nu întotdeauna, la orele de istorie, se spune adevărul. Despre cum trăiam noi, cum trăia societatea românească, într-un întuneric total. Elevii de azi cunosc câte ceva despre Revoluţie, dar unii - am rămas şocat - deşi nu au prins vremurile de dinainte de 1989, sunt nostalgici. Probabil că acest lucru se datorează în mare parte unor părinţi care, din poziţii sus-puse, au trăit mai bine înainte de Revoluţie. (...) Nu avem voie să uităm", spune Hosu.