Mircea Dinescu, despre România la 23 ani de la Revoluţie: Avem o clasă politică semianalfabetă. Înainte erau Ceauşescu şi Elena

Poetul, editorialistul şi analistul politic Mircea Dinescu a spus că Revoluţia Română a fost o revoltă populară, la care nu au luat parte numai aşa-numiţii "revoluţionari".

"Acolo nu au luptat numai revoluţionarii. Aici se face o mare confuzie, există revoluţionari şi restul lumii. Pe 17 martie '89 eu am fost arestat la domiciliu pentru un interviu pe care l-am dat în Liberation. Pe 22 decembrie, după ce a fugit Ceauşescu, la ora prânzului, au fugit şi securiştii de la mine de la poartă şi am ieşit în stradă. În stadă erau sute de mii de oameni. Deci nu poţi să spui că unii erau revoluţionari şi unii erau vânzători de banane. Poporul român în clipa aia a avut un acces de curaj şi de inconştienţă şi toţi au fost revoluţionari. Marea greşeală care s-a făcut este că s-au selectat. Unii erau revoluţionari şi unii oameni cumsecade. Eu când am ajuns la televiziune, am ajuns pe un TAB, cu un steag în mână, ca într-un film prost despre revoluţia cubaneză, în faţa unei mulţimi de sute de mii de oameni (...). A fost o revoltă populară reală (...) A fost o revoltă populară. Eu am apărut la televizor după ce am fost pe un TAB în fruntea unor protestatari care erau de ordinul sutelor de mii în Bucureşti", a spus Mircea Dinescu.

El a mai spus că, la momentul respectiv, nu a existat la momentul respectiv "o disidenţă organizată".

"Noi nu am avut ceea ce se cheamă o disidenţă organizată cum a existat în Polonia, unde erau sindicatele libere, bine organizate, anticomuniste, sau cum erau în Cehia cei care erau grupaţi în jurul lui Havel. În România erau câţiva disidenţi, erau vreo 11-12, toţi arestaţi pe la casele lor, şi în rest era o populaţie care mârâia continuu sau făcea bancuri vizavi de frigul, de foamea din România. În clipa în care Ceauşescu a fugit, a fugit nu din pricina unor 10 sau 100 sau 3.000 de revoluţionari, ci pentru faptul că a ieşit poporul în stradă disperat. Ăştia tineri nu ştiu că în România până în 89 nu puteai să cumperi pâine decât dacă îţi arătai buletinul în faţa vânzătoarei la pâine, nu aveai voie dacă erai din alt oraş să cumperi pâine în Bucureşti. La o alimentară arătai iarăşi vânzătoarei buletinul ca să poţi să îţi cumperi 200 de grame de salam. Se stingea lumina la ora 21.00, se închideau restaurantele, cinematografele, nu era decât un singur post de televiziune şi acela era parţial color, la care Ceauşescu apărea color şi restul apăreau în alb-negru. Asta este realitatea României după care au unii nostalgii acuma. Din păcate noi nu am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Sigur că n-am avut ce să punem în locul comuniştilor pentru că nu exista o rezistenţă organizată în România anticomunistă. De aia au venit activiştii din eşalonul doi şi au preluat puterea, după ce populaţia a ieşit în stradă. Şi de frica populaţiei, a sutelor de mii, a milioanelor de oameni a fugit Ceauşescu", a spus Mircea Dinescu.

El a mai spus că acum, la 23 de ani de la Revoluţie, vede "mari specialişti în Revoluţie", care "iau martori tot securişti sau tot turnători la securitate şi mozolesc acea mişcare, acea revoltă populară care a fost reală".

"Ce poţi să spui? Pentru că nici Marx nu a prevăzut că după comunism va apare din nou capitalismul, cât era Marx de deştept şi a prevăzut căderea capitalismului. A spus că umblă o stafie prin Europa care va omorî capitalismul. După stafia asta s-a instaurat comunismul, dar Marx n-a prevăzut că după comunism va veni un capitalism foarte ciudat făcut de foşti activişti de partid, de foşti securişti, de foşti bişniţari. Cam ăsta a fost capitalismul creat în România după 89 şi culmea că nu numai în România. De fapt în toate fostele ţări socialiste s-a întâmplat aşa. Şi sigur că populaţia are dreptate, că noi după ce am trecut prin marea criză a comunismului, am preluat după 15 ani, după 20 de ani şi criza capitalismului. Şi atunci lumea e dezamăgită şi e firesc să aibă nostalgii", a comentat Mircea Dinescu.

El a mai spus că dacă era japonez, îşi făcea harakiri (ritual japonez sinucigaş, n.r.), pentru că nu a crezut că inşi care l-au proslăvit pe Ceauşescu vor conduce România şi vor face partide politice, după cum nu a crezut că "o bună parte din clasa politică românească este semianalfabetă".

"Pe vremea aia ştiam că era Ceauşescu semianalfabet. Şi nevastă-sa. Nea Nicu avea patru clase, Elena avea trei clase, dar în fine pe urmă ei s-au mai lustruit cât de cât. Dar Ceauşescu măcar avea consilieri profesionşti. Acum este o clasă politică semianalfabetă. Cu excepţiile de rigoare. Şi entuziasm pentru acest capitalism nu am câtuşi de puţin", a mai comentat Mircea Dinescu.

El nu a părut foarte optimist nici faţă de viitor, precizând că din punctul lui de vedere guvernul Ponta e "un guvern de sinucigaşi", pentru că şi-a asumat "puterea deplin, cu o opoziţie foarte firavă" şi pentru că trebuie să demonstreze rapid că are un proiect de ţară.

"Sunt foarte mulţi tineri băgaţi (în conducerea ţării, n.r.) - nu e rău că sunt mulţi tineri - dar eu nu cred că ei cunosc realitatea. Sunt oameni politici de eprubetă, care nu ştiu ce se întâmplă prin satele româneşti care trăiesc ca în Evul Mediu şi mi-e frică. România are un potenţial uriaş într-o perioadă în care se tot trag semnale de alarmă privind criza alimentaţiei în toate lumea. România ar fi putut să dea de mâncare la toată Europa, din păcate România iată nu poate să-şi dea de mâncare nici sieşi. România importă trei sferturi din mâncare. E o ruşină fără de margini, cu un pământ atât de de bogat, cu o climă atât de îngăduitoare şi cu ape curgătoare. Cea mai mare cantitate de Dunăre din toată Europa este în România şi mai avem şi Delta Dunării", a încheiat totuşi, într-o notă optimistă, Mircea Dinescu analiza sa.

În urmă cu trei ani, câteva sute de persoane, între care rude ale victimelor din 21 decembrie 1989, dar şi tineri, au refăcut baricada de la Intercontinental, din timpul Revoluţiei, în cadrul unui eveniment simbolic - "Baricada de la Inter" -, iniţiat de regizorul Paul Cozighian, unul dintre cei care au participat, în noaptea de 21 decembrie 1989, la luarea cu asalt a CC al PCR. Evenimentul a avut loc pe 21 decembrie 2009, în acelaşi loc în care în urmă cu 20 de ani manifestanţii ridicaseră o baricadă împotriva dictaturii comuniste.

De asemenea, pe 22 decembrie 2009, academicianul Eugen Simion, ministrul Culturii de la momentul respectiv Theodor Paleologu, foşti miniştri ai Culturii - muzicologul Adrian Iorgulescu şi istoricul artei şi academicianul Răzvan Theodorescu -, scriitorul Horia Roman Patapievici, preşedinte al Institutului Cultural Român la momentul respectiv, scriitorul şi criticul Andrei Cornea şi artistul plastic Dan Perjovschi au vorbit pentru MEDIAFAX despre gândurile şi aşteptările lor în urmă cu 20 de ani, dar şi despre felul în care consideră că au evoluat lucrurile şi au marcat şi evoluţia personală a fiecăruia.

În momentul izbucnirii Revoluţiei, cei mai mulţi lucrau în diverse structuri: Adrian Iorgulescu era profesor la Liceul "George Enescu" şi compozitor, Horia Roman Patapievici lucra la un institut de cercetare ca fizician, Andrei Cornea lucra la Muzeul Naţional de Artă al României, iar Răzvan Theodorescu era cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei.

"Eram cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei, pe care îl condusesem până în 1977 (când, după primul meu protest public întru apărarea monumentelor bucureştene, am fost scos din funcţia de coordonator ştiinţific)", îşi aminteştea Răzvan Theodorescu.

De asemenea, Andrei Cornea povestea că i se retrăsese dreptul de semnătură şi fusese chemat de vreo două ori la "discuţii" cu "tovarăşa Clătici", de la centrul universitar de partid, pentru că, alături de alţi 17 intelectuali, semnase o scrisoare de protest la adresa regimului, difuzată de Radio Europa Liberă.

"Devenisem aşadar un disident, fie şi în ultimul ceas al regimului. Şi dacă acesta n-ar fi căzut pe 22 decembrie şi ar fi înăbuşit revoluţia, ştiu că şi eu, şi mulţi alţi colegi ai mei am fi fost îndată arestaţi", a spus Cornea.

La rândul său, Eugen Simion a spus că tocmai publicase volumul al IV-lea din seria "Scriitori români de azi" în care 200 de pagini sunt rezervate scriitorilor "optzecişti" (de la Mircea Nedelcu la Mircea Cărtărescu). De asemnea, începuse să scrie o carte despre jurnalul intim. - "Ficţiunea jurnalului intim, I-III" - pe care a încheiat-o în 2001.

Theodor Paleologu era în clasa XI-a la Şcoala Centrală, numită pe atunci "Zoia Kosmodemianskaia", şi se pregătea să facă studii de latină, de litere clasice sau de istoria artelor.

Dan Perjovschi spunea că trăia "de azi pe azi", şi nu "de azi pe mâine", considerând pe atunci că nu avea viitor. "Mă ocupam cu supravieţuirea fizică şi mentală. La cap aproape am reuşit. (…) Probabil aş fi fugit din ţară", preciza Perjovschi.

În privinţa proiecţiilor pentru viitor dinainte de răsturnarea regimului, Patapievici spunea în 2009 că nu exista viitor şi ceea ce prevedea în ceea ce îl privea era "o viaţă îngenuncheată, într-o ţară îngenuncheată".

"Cu cât opresiunea era mai mare şi situaţia era mai absurdă, cu atât speram mai mult într-o libertate viitoare, exasperându-i pe apropiaţi cu optimismul meu", spunea, pe de altă parte, Răzvan Theodorescu.

Şi Theodor Paleologu se număra printre optimişti, răspunzând că îşi vedea viitorul "strălucit, fireşte" pentru că se aştepta să se producă la un moment dat o schimbare şi să poată studia în străinătate, dar şi să îşi realizeze "aspiraţiile politice" pe care le avea atunci, la vârsta de 16 ani.

Mai mulţi au menţionat atunci că se aflau în centrul Capitalei pe 21 sau 22 decembrie în 1989. "Am ieşit la Revoluţie cu sora mea şi cu actorul Ştefan Radof şi soţia lui, imediat ce s-a produs întoarcerea situaţiei, la jumătatea zilei în 21 decembrie, apoi din nou după-amiaza şi seara, noaptea am fost din nou în Piaţa Universităţii. Au fost zile dramatice pentru noi toţi, dar aşteptam acest moment, ne-aşteptam să se întâmple ceva de genul ăsta", a spus Paleologu.

"Pe 21 decembrie 1989 am fost la Inter şi se trăgea în oameni. Am simţit că pentru români libertatea înseamnă mai mult, este mai importantă decât moartea", după cum a evocat şi Iorgulescu ziua izbucnirii Revoluţiei.

Eugen Simion a mărturisit că a "fost fericit", în Piaţa Revoluţiei, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. "Am asistat la fuga dictatorului şi am avut sentimentul (îl am şi azi) că asist la un mare eveniment al istoriei. Cred şi acum, indiferent ce spun analiştii, că Revoluţia Română (indiferent de cauzalităţile ei) este, după al II-lea război, actul istoric esenţial săvârşit de români. Restul este o altă istorie şi multă literatură", a declarat Simion.

"De la Sibiu din 21 decembrie 1989 am devenit un om liber. Încă sunt", spunea, în 2009, şi Dan Perjovschi.

Lucia Hossu-Longin spunea în 2009: "Am rămas din ziua de 22 decembrie 1989 în studioul 4 al TVR până în 5 ianuarie 1990. Am răspuns la telefoane şi a primit mesaje. După două zile am observat că televiziunea era intoxicată cu ştiri false, mesajele fiind transmise din Palatul CFR. Am refuzat să mai difuzăm începând cu 22 decembrie versuri, muzică populară şi filme de Sergiu Nicolaescu şi am militat pentru a fi transmise evenimentele din Piaţa Palatului. Datorită acestei comutări, s-au putut urmări evenimentele din decembrie 1989 în toată Europa şi în toată lumea".

Şi Sanda Ţăranu a vorbit în 2009 despre momentele trăite la Revoluţie: "Încerc să redau intensitatea sentimentelor pe care le-am trăit, dar aşteptările, speranţele, emoţiile..., poate naivităţile în care credeam atunci s-au risipit. La vremea aceea, pe lângă munca din televiziune colaboram şi la două emisiuni radiofonice. În dimineaţa zilei de 21 Decembrie m-am dus la Radio ca să înregistrez prezentarea emisiunii „De toate pentru toţi”, realizată de colegul meu, cunoscutul dramaturg şi romancier, Ştefan Dimitriu. La puţină vreme după ce am intrat în studio am fost întrerupţi, spunându-ni-se că emisiunea se contramandează. Evenimentele de la Timişoara ne marcaseră pe toţi. Am plecat spre casă, pe jos, împreună cu soţul meu, care zilele acelea nu m-a lăsat singură. În drum, coloane întregi de demonstranţi se îndreptau spre mitingul din Piaţa Palatului. Plângeam şi îmi venea să le strig că timişorenii ţineau piept represiunilor, iar lor le ardea de demonstraţii. Se ştie ce a urmat. Lucrurile se precipitau cu o repeziciune extraordinară. Vedeam cum, de la o oră la alta, situaţia devenea tot mai gravă, iar apelurile colegilor mei rămaşi în televiziune ne induceau momente de panică. În dimineaţa de 23 decembrie am plecat la televiziune, ca să fiu alături de colegii mei. În Piaţa Dorobanţi, cordoanele de ordine nu mi-au mai permis să înaintez. Se trăgea. Oamenii din jurul meu încercau să îi convingă să îmi dea voie să trec. La un moment dat, a venit o maşină a armatei din care a coborât un colonel şi m-a luat cu el. Nu am putut intra pe poarta principală întrucât gloanţele şuierau de peste tot. Am sărit gardul şi am alergat prin curte spre iertarea din Pangratti. Am ajuns, în sfârşit, în Studioul 4. Mi-am întâlnit colegii, ne-am îmbrăţişat şi la un moment dat am intrat pe post, rostind câteva cuvinte de speranţă şi îmbărbătare. Cei care păzeau studiourile nu îmi dădeau voie să ies pe hol ca să nu mă nimerească vreun glonţ. Geamuri nu mai erau şi pe holuri ningea. Am stat acolo până spre seară şi mă gândeam cu disperare cum voi mai ajunge înapoi acasă. În curtea televiziunii vreo duzină de soldaţi înarmaţi, în spatele unui fel de zid făcut din saci, trăgeau şi ei de câte ori vreo rafală venea din direcţia opusă. L-am rugat pe unul dintre ei să mă însoţească până la gard, ca şi când arma lui ar fi putut fi o pavăză. O prostie, puteau să ne ciuruiască pe amândoi. În sfârşit, am sărit din nou gardul şi am luat-o la goană până când un alt soldat pe stradă mi-a strigat: „Gata doamnă, nu mai alergaţi, aici nu mai sunteţi în pericol.” Lucrurile nu s-au liniştit decât după executarea soţilor Ceauşescu. Atunci am trecut prin nişte clipe îngrozitoare. Nu credeam că se va ajunge la un asemenea gest. Era Crăciunul".

Noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, când la Timişoara oamenii s-au opus evacuării pastorului reformat Laszlo Tokes, a fost momentul în care românii s-au decis să iasă în stradă într-o revoltă spontană împotriva unui regim apăsător şi a unui mod de viaţă pe care îl îndurau tot mai greu.

Evenimentele de la Timişoara au fost o continuare firească, dar mult mai sângeroasă, a mişcărilor petrecute în toate ţările est-europene şi care s-au soldat cu răsturnarea regimurilor comuniste.

Unda de şoc a Revoluţiei de la Timişoara ajungea, în 21 decembrie 1989, la Bucureşti, locuitorii Capitalei, scoşi iniţial în stradă pentru un miting de susţinere a lui Nicolae Ceauşescu, dând lovitura de graţie regimului comunist.