Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit astăzi 100 de ani. Ucenicia într-o cizmărie, securitatea, operaţiunea "Jarul" şi fuga cu elicopterul

Ceauşescu: "Să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare"

Niculina Ceauşescu a fost primul născut dintre cei zece copii ai cuplului Andruţa şi Lixăndrina Ceauşescu – au urmat Marin, Nicolae, Riţa, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel şi Ion.

Amintirile Niculinei Ceauşescu despre fratele ei, cel ce avea să devină un dictator temut, au fost consemnate în fostele Arhive ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în Dosarul "Rusu Niculina (fostă Ceauşescu) – Amintiri" şi prezentate de agenţia MEDIAFAX în cadrul Campaniei #CentenarulRosu.

"(…) la una dintre acestea (clăci, n.a.) ne-am dus şi noi, copiii mai mari, adică eu, Marin şi Nicolae (…) Cel care ne însoţea, văzându-l mai dezgheţat şi mai isteţ pe fratele meu Nicolae, îi spune: «măi Nicolae, ia treci şi ordonă tu aici şi spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul» (…) La sfârşitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieşit primul."

"Şcoala primară am făcut-o în comuna Scorniceşti. Trebuia să mergem zilnic câte doi kilometri la ducere şi câte doi kilometri la întoarcere până la şcoală (…) prea bine nu eram îmbrăcaţi noi, dar în schimb am fost elevi sârguincioşi şi am învăţat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilităţi materiale, niciunul dintre noi nu a putut urma învăţătura mai departe."

Cum a ajuns Nicolae Ceauşescu cizmar

Niculina a povestit şi cum a ajuns Nicolae cizmar.

"(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruţă, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenoroceşti; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să înveţe şi ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viaţă» (…) În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei.(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu şi avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan."

"De asemena, tot de la mama, mai ştiu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae şi Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofiţer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe uliţa noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare»"
Pentru o vreme, cei doi au izbutit să-şi ţină promisiunile pe care şi le-au făcut unul altuia şi să-şi împlinească visul. Atâta doar că visul lor frumos a fost coşmarul unei ţări.

1965 – Ceauşescu devine secretar general al PCR

În 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului, în vârstă de 64 de ani, în urma unor probleme de sănătate. În ultimii ani ai domniei sale autoritare, pe fondul ‘’dezgheţului’’ şi destalinizării lui Hruşciov obţinuse retragerea trupelor sovietice din România (1958) şi încercase afirmarea unei poziţii distincte în cadrul lagărului sovietic prin Declaraţia PMR din aprilie 1964. Aceste demersuri au întărit poziţia regimului comunist şi a sa personală în România, dar ca în orice sistem comunist aceasta nu a rezolvat problema succesiunii.

În cele din urmă, cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluţie ce părea convenabilă: Nicolae Ceauşescu, prim- secretar, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceauşescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greşită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carenţelor sale intelectuale şi idelologice. În mai puţin de doi ani ei vor vedea că s-au înşelat şi că mai tânărul lor tovarăş de abia îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.

Securitatea, arma care s-a întors şi împotriva lui Ceauşescu

În martie 1965, locul lui Dej a fost luat de Nicolae Ceauşescu. Una din primele sale măsuri importante a fost înlăturarea treptată a grupului Drăghici de la putere (în martie 1965, în şedinţa Biroului Politic pentru numirea lui Ceauşescu în postul de secretar general al PCR, Alexandru Drăghici a fost singurul care s-a abţinut). Ceauşescu şi-a îndreptat mai întâi atenţia asupra Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi a Departamentului Securităţi (DS).

Securitatea a fost cea mai puternică armă a lui Nicolae Ceauşescu. De la fiecare scară de bloc, la fiecare şcoală, fabrică, instituţie publică, Securitatea acapara tot şi se întindea ca o caracatiţă.

În 1990, gen.col. Victor Stănculescu, pe atunci ministrul al Apărării, spunea că personalul din cele şase Direcţii, inclusiv filialele locale din judeţe şi din Bucureşti numără 8.400 de oameni. Această cifră nu includea personalul tehnic şi din comunicaţii şi nici trupele Ministerului de Interne. Punându-i la socoteală şi pe aceştia preşedintele Iliescu avansa cifra de 15.000 oameni.

Şi cu toate că era braţul lui de fier, nici Ceauşescu nu a scăpat de Securitate. Potrivit volumului 2 din Studiul introductiv semnat de Elis Neagoe-Pleşa şi Liviu Pleşa al colecţiei de documente din arhivele secrete ale comunismului “SECURITATEA. Structuri – cadre. Obiective şi metode” apărut sub auspiciile Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor, încrederea lui Ceauşescu în Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului al RSR (1968-1972), ministru de interne (1972-1973), avea să se ruineze în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al lui Ceauşescu.
Securitatea a fãcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare, dar medicul a refuzat de fiecare data să devinã informator. Medicul a ajuns să se plângă şi lui Nicolae Ceauşeşcu de presiunile asupra lui, iar liderului P.C.R. a cerut ca Schächter sã fie lãsat în pace. Nu s-a întâmplat totuşi, iar în cele din urmă medicul a decis să îşi pună capăt zilelor.

Atunci a aflat Nicolae Ceauşescu faptul că era la rândul său ascultat de Securitate. Sursa citată relatează că “în cercetările efectuate dupã consumarea acestui eveniment, Ceauşescu avea să descopere faptul cã Securitatea alcătuise mai multe dosare care conţineau informaţii despre starea de sănătate a liderilor partidului. Dictatorul îşi manifesta uimirea faţã de cele constatate: „Văd, cu mirare, că este consemnată şi convorbirea mea cu Moghioroş la spital, când omul era pe moarte” fiind siderat de faptul că în dosare se precizau chiar informaţii de genul „pacientul Nicolae Ceauşescu este împotriva oricărui medicament injectabil“.

În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcţia de ministru de Interne şi exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis şi Nicolae Pleşiţă din fruntea Direcţiei a VIII-a, care era responsabil cu securitatea personalã a conducãtorilor.

În 17 martie 1973, în fruntea Ministerului de Interne a fost numit Emil Bobu, fostul consilier al secretarului general al P.C.R., care se va dovedi a fi una dintre persoanele cele mai fidele conducătorului partidului.

Prezent la şedinţa Colegiului Ministerului de Interne din 15 martie 1973, Ceauşescu a criticat deschis folosirea de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul cã aceasta se putea face doar cu aprobare specialã.

În consecinţã, una dintre primele mãsuri importante luate de Emil Bobu a fost cea referitoare la distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid. Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcţia de Informaţii Externe, apoi el a fost extins la toate compartimentele Securitãţii. Aceste operaţiuni, derulate la ordinul lui Ceauşescu, au purtat numele de cod „Jarul“ sau „Cenuşa“. Efectul acestor mãsuri a constat în întãrirea controlului P.C.R. asupra Securitãţii.

Cu toate acestea, Securitatea a continuat sã foloseascã informatori membri de partid, de reguă cu aprobarea secretarilor organizaţiilor din care aceştia fãceau parte. În unele cazuri, când Securitatea primea informaţii de la membri de partid, se preciza faptul că acestea au fost furnizate de o „persoanã de încredere“.

1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est

Politica reformistă a lui Gorbaciov va influenţa direct şi indirect situaţiile din ţările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varşovia. Comuniştii reformişti sunt susţinuţi discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleaşi în aceste ţări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunţat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în ţările aliate, echivalând cu renunţarea la doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste.

În RDG, marile demonstraţii declanşate în august şi fluxul crescând al refugiaţilor în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situaţie care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivskov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ‘’primăverii de la Praga’’ în 1968, va demisiona, preşedinţia Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenţei intelectuale din Europa de est. În sfârşit în România, Ceauşescu izolat total, după ce eşuase în încercarea de a realiza o intervenţie a Pactului de la Varşovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.

În 22 decembrie 1989, zeci de mii de bucureşteni au ieşit în stradă şi l-au forţat pe Nicolae Ceauşescu să fugă cu un elicopter. Câteva ore mai târziu, instituţii publice erau atacate de "terorişti" cu focuri de armă.
După mai puţin de opt ore de când Nicolae Ceauşescu era anunţat că mişcarea de stradă a fost reprimată şi zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanţi, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR şi Piaţa Universităţii, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanţi.

Oamenii, plecaţi de la ora 07, mergeau în coloane, din Militari, Pipera, de la Uzinele "23 August" şi Republica, spre centru oraşului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piaţa Universităţii era plină de demonstranţi care cereau Armatei şi Miliţiei să treacă de partea lor.

Cu puţin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceauşescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima şedinţă, în care anunţa că, din cauza situaţiei extrem de grave, a preluat conducerea armatei şi a instituit starea de necesitate în întreaga ţară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureştiului se aflau sute de mii de oameni.

Manifestanţii care au ocupat piaţa din faţa Comitetului Central au forţat uşile masive ale clădirii şi au escaladat balconul. Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au refugiat pe acoperişul clădirii, unde erau aşteptaţi de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanţii au ocupat atât Comitetul Central, cât şi sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluţiei.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi, numiţi generic "terorişti".
În Bucureşti, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piaţa Universităţii, la sediul CC şi la sediul Televiziunii, dar şi în alte zone ale oraşului. În acele zile erau frecvente informaţiile privind atacuri asupra unor instituţii importante. Psihoza creată a dus şi la situaţii în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniţi să-i ajute.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluţie, 1.142 de persoane şi-au pierdut viaţa, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reţinuţi.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae şi Elena Ceauşescu, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.

Soţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid şi de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acţiuni armate împotriva poporului român şi a puterii de stat, au distrus bunuri obşteşti şi au încercat să fugă din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuşi la bănci din străinătate. Aceste acuzaţii formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârşite împotriva poporului român. Sentinţa a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgovişte.
Ulterior, a fost pusă în discuţie legalitatea tribunalului care i-a condamnat şi executat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soţilor Ceauşescu a dispărut imediat după redactarea sentinţei, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiţie Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.

20 ani mai târziu, soţii Ceauşescu erau deshumaţi

Rămăşiţele pământeşti ale soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost deshumate, în 21 iulie 2010, pentru a fi luate câteva probe pentru testare ADN, singurul fiu al acestora care se mai află în viaţă, Valentin Ceauşescu, dorind să se stabilească dacă acestea sunt ale părinţilor săi.

Toate costurile legate de deshumarea soţilor Ceauşescu şi analizele pentru identificarea acestora, a căror valoare se ridica la circa 5.000 de lei, au fost suportate de familie, întrucât cererea a venit din partea acesteia.

Soţul Zoiei Ceauşescu, Mircea Oprean, a declarat, în ziua în care a avut loc deshumarea şi după vederea rămăşiţelor pământeşti ale soţilor Ceauşescu că înclină să creadă că în acele sicrie erau socrii săi, el precizând că a văzut paltonul şi pantalonii lui Nicolae Ceauşescu găuriţi de gloanţe.

Patru luni mai tîrziu, în luna noiembrie, medicii legişti au confirmat că bărbatul îngropat în Cimitirul Ghencea este Nicolae Ceauşescu, concluzia rezultând în urma comparării ADN-ului cadavrului deshumat în iulie cu probe de la fiul lui, Valentin Ceauşescu şi de la unul dintre fraţi.

În cazul Elenei Ceauşescu, materialul cu care se putea compara proba era prea puţin, cercetările fiind oricum concentrate asupra lui Nicolae Ceauşescu unde existau mai multe referinţe genetice, a anunţat atunci directorul INML.