Părinţii victimelor din Colectiv îşi arată dezamăgirea la parastasul de 3 ani: "E o durere îngheţată"

Luna încă se mai vedea deasupra Bisericii Bucur Ciobanul când te apropiai, marţi dimineaţă, de piaţa din faţa fostei fabrici Pionierul, unde, pe 30 octombrie 2015, incendiul din clubul bucureştean Colectiv lăsa în urmă 64 de familii îndoliate şi alte sute de români cu afecţiuni grave cauzate de flăcări, de fum şi de urmele sufleteşti ale tragediei, dar şi de infecţiile contractate în spitale, după internare.

Marţi, primul parastas pentru cei 64 de tineri a avut loc, după Sfânta Liturghie, în curtea bisericii Sfântul Nicolae - Broşteni, unde a fost ridicat în 2017 monumentul funerar dedicat de Arhiepiscopia Bucureştilor veşnicii pomeniri a celor decedaţi. Al doilea parastas a avut loc în Piaţa Bucur, în imediata apropiere a locului tragediei.

Jumătate din piaţă era scăldată în lumina fierbinte a soarelui. Umbra clădirii care adăposteşte fostul club se întindea peste panourile cu fotografiile celor ce şi-au pierdut viaţa şi peste masa în jurul căreia preoţii au început să slujească la ora 11 fără un minut.

Eugen Iancu, preşedintele Asociaţiei Colectiv, a răspuns fiecărei întrebări care îi este adresată. "Au fost trei ani grei", a spus tatăl care l-a pierdut în 2015 pe Alexandru Iancu. Între două serii de întrebări, s-a scuzat şi a traversat intersecţia într-un colţ în care se aflau alţi doi părinţi pe care îi recunoşteai după durerea mocnită care le umbrea chipurile.

Ruxandra Geambaşu este mama Ioanei Victoria. "Dacă n-ar fi rămăşiţele Ioanei la Ghencea Militar, aş fi plecat de mult din ţară, dar aşa trebuie să mă duc sâmbăta acolo. Este momentul din care îmi iau eu energie", a declarat ea pentru MEDIAFAX. Este medic şi experienţa sa în spital a făcut să resimtă şi durerea de a-şi vedea profesia pusă în balanţă cu suferinţa părintească.

"Mi-e ruşine că am servit ţara asta de la 1 noiembrie 1990, când mi s-a făcut încadrarea ca stagiar la Spitalul de Urgenţă Floreasca. La 1 noiembrie 2015, împlineam 25 de ani de muncă. Mâine-poimâine o să fac 28. Mi-e ruşine că m-am comportat atunci la spital mai mult ca un părinte, nu ca un doctor. Era un fel de anestezie. Sigur că ştiam de infecţiile intra-spitaliceşti, dar nu ştiu de ce aveam credinţa că Dumnezeu o să ne ocolească şi o să aibă grijă şi toţi copiii or să deschidă ochii şi or să plece ca Frumoasa din Pădurea Adormită, că nu aveau motive să moară. Când lucrurile au început să devină evidente... în direcţia proastă, au apărut fel de fel de complicaţii administrative. Cei din străinătate nu mai primeau pacienţii ca în primele zile, începuseră să conştientizeze că îşi dinamizează spitalele cu bombele bacteriologice româneşti. Microbii şi-au făcut treaba şi i-au omorât pe toţi între 16 şi 21 noiembrie, într-un mod despre care, dacă cineva o să aibă curiozitatea să facă o lucrare ştiinţifică, o să vadă că totul s-a petrecut ca la carte, ca la cartea de medicină. Nu ca la Codul Penal", a mai spus aceasta.

Trecerea timpului a făcut-o să nu mai aibă nicio iluzie legată de justiţia românească.

"Acum doi ani aş fi vrut să-i văd pe toţi în nişte ţepe sau în nişte spânzurători ca în Vestul sălbatic. Mă gândeam că aveam vreo doi la care puteam să ajung şi, dacă nu să-i omor, măcar să-i schilodesc eu, pentru că sunt chirurg şi ştiu cum se face. Acum, nu ştiu de unde vine laxitatea asta. Poate că este debutul unei boli psihice, dar chiar nu mă mai interesează şi aş vrea... Dumnezeu ştie ce a făcut fiecare şi ce ar fi putut să facă şi nu a făcut. Nu pot să fiu aşa de ipocrită să vă spun că i-am iertat, dar chiar nu mă mai interesează. Dacă ei sunt liniştiţi, foarte bine. Dacă au remuşcări, iarăşi bine, deşi mă îndoiesc. Fiecare o să dea socoteală pentru ce a făcut. Justiţia nu e asta strâmbă şi oloagă pe care o fac oamenii, ci cea finală şi definitivă", a adăugat mama Ioanei.

Fiica sa a venit la Colectiv de la Mizil, pentru nişte lecţii de desen. Voia să dea admitere la facultatea de arhitectură. Ioana fost internată la Spitalul Sfântul Ioan. S-a luptat până pe 16 noiembrie şi a murit cu bronhopneumonie cu germeni contractaţi în spital, cum li s-a întâmplat altor trei tineri internaţi acolo.

"M-a ajutat credinţa în Dumnezeu, de care m-am apropiat meteoric. Mi s-a părut că am şi trişat. Ar fi trebuit să am exerciţiul ăsta mai din timp, dar eu fac parte dintr-o generaţie care pierduse legătura cu latura asta a existenţei... Lucrurile nu se mişcă deloc. Lucrurile sunt o mocirlă, o băltoacă din ce în ce mai imundă din care cei care pot să plece şi îşi ştiu destinaţiile au bărcuţa pregătită sau avionul, pe mine, şi cred că pe mulţi dintre părinţii celor 64 de copii care s-au dus, nu ne mai interesează. Restul, nu ştiu cum trăiesc... se vede ce se întâmplă şi cu drumurile publice, şi cum votează. E o ţară în derivă. Bine că nu o să mai văd deznodământul, dar logic şi igienic ar fi să vină un potop al lui Noe", a spus Ruxandra Geambaşu.

Fiecare an trecut de la tragedie a adâncit şi mai tare sentimentul de izolare pentru cei care au pierdut persoane apropiate în incendiul din clubul Colectiv: "Am selectat în jurul meu, sau s-au selectat, nişte oameni cu care îmi face bine să mă întâlnesc. Pe unii îi ştiu dinainte de Colectiv şi au rămas lângă mine, alţii sunt cunoştinţe noi, oameni care au trecut proba focului la propriu. Eu nu am avut televizor în anii ăştia, am învăţat să ţin legătura cu părinţii din grupul de doliu prin telefon. Eu nu foloseam nici smartphone înainte. Calculatorul Ioanei nu l-am deschis de când s-a dus ea. Nu spun că mă izolez deliberat... că nu mă mai uit pentru că aş fi într-un fel de grevă, dar, pur şi simplu, am alte priorităţi. Acum mă gândesc că trebuie să fac sâmbătă pomenire, că este Sâmbăta morţilor, cealaltă sâmbătă fac pomenire pentru Ioana, pentru că ea s-a dus pe 16 noiembrie şi fac în sâmbăta de dinainte. Trebuie să găsesc o biserică, pentru că acolo unde mă duceam eu de obicei este în reparaţii şi sunt schele înăuntru şi nu se mai slujeşte decât Sfânta Liturghie. Alte slujbe nu se fac. Am preocupări poate înguste, poate femeieşti, dar care mă ţin în viaţă pentru că mi se pare mai util ce facem noi zi de zi, decât ce fac decidenţii noştri pe care nu i-a durut şi nu o să-i doară niciodată. Noi suntem vizibili şi utili din patru în patru ani sau din cinci în cinci ani, când votăm şi când ni se iau taxe, impozite şi bani pentru asigurarea de sănătate în schimbul căreia nu plătim decât infecţii intra-spitaliceşti, dar la care, prin lege, nu poţi să renunţi", a mai povestit Ruxandra Geambaşu.

Preoţii au citit numele celor 64 de tineri care şi-au pierdut viaţa la Colectiv. Părinţii şi rudele, rămaşi pe trotuarul de lângă panourile cu fotografii, erau tot mai puţini între cele câteva zeci de jurnalişti, jandarmi şi poliţişti. Colacii se împărţeau din cutii mari de carton. Mama Ioanei Victoria avea în mână o candelă pe care nu apucase să o aprindă.

"Asta e durere cronică. Faţă de durerea acută, de la început, care era arzătoare, acum este o durere îngheţată, e o durere de piatră care poate să stea oricât pe marginea drumului, care se lasă călcată, plouată", a spus Ruxandra Geambaşu pentru MEDIAFAX.

În urma incendiului din clubul Colectiv au murit la faţa locului 26 de persoane, iar apoi mulţi dintre răniţii internaţi, numărul victimelor ajungând atunci la 64. Printre cei care şi-au pierdut viaţa în urma tragediei erau artişti, fotografi, jurnalişti, olimpici şi studenţi.

La un an şi nouă luni după tragedie, un alt tânăr a murit, ridicând bilanţul total la 65.