PASTE 2017. Mesajul Preafericitului Daniel în Pastorala de Sfintele Pasti: Iubirea răstignită învinge păcatul, iadul şi moartea

”Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este, în acelaşi timp, biruinţă asupra păcatului neascultării lui Adam, asupra morţii şi asupra iadului, pentru că trupul lui Hristos din mormânt nu a cunoscut stricăciunea sau descompunerea, iar sufletul Lui care a coborât la iad nu a fost reţinut acolo. Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a venit în lume moartea (cf. Facere 3, Romani 5, 12 şi 14 şi 6, 23), este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în care se spune că Iisus Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Părintele Dumitru Stăniloae spune, în acest sens: „chenoza Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea firii noastre şi prin acceptarea morţii, este iniţiativa Lui spre restabilirea comuniunii Sale, ca Dumnezeu, cu noi (oamenii), dar şi spre restabilirea comuniunii Sale, ca om, cu Tatăl şi prin aceasta şi a noastră cu Tatăl, în El”[1].

De aceea, Dumnezeu L-a înviat pe Iisus din morţi şi „I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele Domnului tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).

Taina Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra iadului şi asupra morţii a fost profeţită cu sute de ani înainte de către psalmistul şi prorocul David în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a  fost  prezisă  de  prorocul David, care „mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2, 29-32).

Despre scopul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad cu sufletul, ne vorbeşte Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă, zicând: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (în iad)” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18). Aici iadul, ca închisoare pentru suflete, este înţeles ca fiind un spaţiu întunecos în interiorul pământului, dar şi ca stare spirituală de însingurare şi suferinţă a sufletului după moartea fizică a trupului omului.

Adevărul coborârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad cu sufletul este menţionat în slujbele ortodoxe din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste 200 de ori, iar în slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste 150 de ori[2].

Biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra iadului este menţionată mai ales în cântările Canonului Sâmbetei celei Mari, ale Canonului Învierii şi în Stihirile Învierii din Săptămâna Luminată[3].

În Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte la slujba din noaptea Sfintelor Paşti este descrisă biruinţa Domnului Iisus Hristos asupra morţii şi asupra iadului, în cuvinte de o rară frumuseţe, astfel: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte”[4].

Sfânta Scriptură ne arată că, prin pogorârea sau coborârea în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa, Hristos-Domnul a predicat Evanghelia mântuirii tuturor sufletelor ţinute în închisoarea iadului (cf. 1 Petru 3, 18-22) din cauza păcatului neascultării strămoşilor Adam şi Eva, prin care a intrat în umanitate moartea, ca despărţire a omului de Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice şi apoi ca despărţire a sufletului de trup.

Însă, aşa după cum nu toţi oamenii care au ascultat Evanghelia lui Hristos în timpul vieţii pământeşti au crezut în El, tot aşa nici toţi cei aflaţi în iad n-au primit cu credinţă Evanghelia prezenţei Sale luminoase, iubitoare şi preaslăvite[5].

De altfel, Sinaxarul din Slujba Învierii, care se citeşte în noaptea Sfintelor Paşti, precizează că: „pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat (ridicat) pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila în iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putinţa să se urce la ceruri”[6].

Din acest motiv, şi icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Domnul Iisus Hristos coborând la iad, sfărâmând porţile iadului şi ridicând din moarte şi din iad natura umană robită de păcat şi de moarte, reprezentată simbolic de strămoşii neascultători de Dumnezeu, Adam şi Eva (pictaţi fără aureolă), şi, totodată, binevestind drepţilor ascultători de Dumnezeu din Vechiul Testament (pictaţi cu aureolă), Evanghelia mântuirii ca biruinţă a lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului.

Sfânta Scriptură ne arată că rostul coborârii Domnului Iisus Hristos la iad, adică la starea de robie a sufletelor celor decedaţi, a fost „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel răstignit, mort şi înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei morţi şi peste cei vii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Despre biruinţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat asupra iadului şi asupra morţii vorbeşte şi cartea Apocalipsei, în care Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18). Explicând această biruinţă a lui Hristos, părintele Dumitru Stăniloae spune că: „primul pas al lui Hristos în iad a fost ca biruitor”[7]. Totodată, el precizează că „iadul este existenţa chinuită pe planul eternităţii. Este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. Este neputinţa spirituală împreunată cu disperarea, produsă de conştiinţa veşnicei perpetuări a acestei stări. E neputinţa iubirii, a comuniunii”[8].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

De ce trebuie să mărturisim noi adevărul Învierii Domnului Iisus Hristos ca biruinţă asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului?

Pentru că iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos pentru noi, oamenii, este mai tare decât păcatul, decât moartea şi decât iadul, ca forme de existenţă egoistă, însingurată şi nefericită. În acest sens şi Biserica Domnului Iisus Hristos, unită cu El prin harul Sfântului Duh, este mai tare decât porţile iadului (cf. Matei 16, 18). De ce? Pentru că Biserica lui Hristos este comuniunea sfântă şi veşnică a oamenilor cu Preasfânta Treime, Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice (cf. 2 Corinteni 13, 13)

Prin Răstignirea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega sau robea întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului neascultării protopărinţilor Adam şi Eva (cf. Facerea 2, 17). Aşadar, deşi din cauza păcatului neascultării de Dumnezeu a strămoşilor neamului omenesc toţi oamenii mor în Adam, totuşi, prin darul ascultării smerite a lui Hristos Cel răstignit pe Cruce, toţi oamenii vor învia în Hristos (cf. 1 Corinteni 15, 22 şi 52). Învierea tuturor oamenilor este, deci, darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă fericirea sau nefericirea fiecărui om după învierea universală şi după judecata finală depinde de credinţa, pocăinţa şi faptele bune sau rele săvârşite de om în timpul vieţii sale pe pământ (cf. Ioan 5, 28-29).

Iubiţi fraţi şi surori,

Invidiat şi prigonit de cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în istorie, trădat şi vândut de ucenicul robit de patima iubirii de arginţi (Iuda Iscarioteanul), judecat sumar şi superficial de către Ponţiu Pilat care pierduse simţul dreptăţii, părăsit şi neînţeles de ucenicii sau prietenii descurajaţi din prea multă teamă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, a fost răstignit pe Cruce, între doi tâlhari făcători de rele.

Sfintele Evanghelii ne arată, însă, că, înainte de răstignire şi moarte, Iisus nu a răspuns la violenţă cu violenţă, refuzând folosirea sabiei pregătită de Simon-Petru (cf. Ioan 18, 10) şi nu a răspuns la răutate cu răutate, ci S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Săi, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că prin puterea Crucii Sale sau a iubirii Sale smerite şi jertfelnice, Domnul Iisus Hristos a biruit şi duhurile rele sau necurate încât „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile (diavoleşti), le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).

Învăţăm din acest adevăr al biruinţei lui Hristos Cel răstignit şi înviat că numai cu ajutorul lui Dumnezeu, numai uniţi cu Hristos prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea poruncilor Lui în viaţa noastră, putem birui şi noi păcatul, iadul şi pe diavolul, ca forme de existenţă egoistă, pentru a dobândi apoi raiul, adică mântuirea şi viaţa veşnică, prin unirea noastră cu Hristos şi cu Sfinţii Lui, în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Când sufletul omului se umple de gânduri rele, de viclenie, de ură, de invidie şi de violenţă, atunci el se deschide spre iad (cf. Psalmul 87, 3). Însă, când sufletul omului se umple de pocăinţă smerită şi iertare sinceră, de pace şi de iubire milostivă, atunci el se deschide spre rai. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Credinţa noastră în biruinţa lui Hristos Cel înviat asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne întăreşte în lupta noastră cu patimile egoiste individuale sau colective şi în lupta cu duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), care produc adesea deznădejde sau însingurare în suflete, ceartă şi dezbinare în familie şi societate, violenţă şi crimă, conflicte de putere şi războaie în lume ş.a.

Prin urmare, bucuria biruinţei Domnului Iisus Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului ne cheamă să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace şi viaţă, să aducem bucurie în jurul nostru, ajutând, după putinţă, prin cuvânt şi faptă, pe cei care au nevoie de iubirea şi ajutorul nostru.

Drept-credincioşi creştini,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti, dar şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintaşii noştri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărturisit credinţa lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu preţul pierderii libertăţii, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulţi dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simţind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când puterile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflaţi în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie în casele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliaţi şi singuri, astfel încât ei să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie, să-i purtăm în rugăciune şi în iubire frăţească.

Ne rugăm Preasfintei Treimi ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

Sursa: basilica.ro

Citeşte şi: Magazinele Lidl vor fi închise de Paşte

Citeşte şi: Mesajul de Paşte al Episcopului greco-catolic : Astăzi, pentru mulţi, bucatele şi ospăţul, mai importante decât motivul celebrării Paştilor

Citeşte şi: Primăria Municipiului Bucureşti: Comentariile negative la adresa Târgului de Paşte, declaraţii politicianiste ale opoziţiei / Cine este autorul ”ouălor lui Firea”

Citeşte şi: GALERIE FOTO Ouă decorate cu sfoară şi aranjamente cu mesajul #Rezist, la Târgul de Paşte al Saşilor

Citeşte şi: Paşte sau Paşti, cum e corect? Ce variantă trebuie folosită pentru urările transmise celor apropiaţi cu ocazia sărbătorilor de primăvară