Paşte 2020. Ce reprezintă Sărbătoarea Învierii pentru români. Paştele, între istorie şi tradiţii

Obiceiuri de Înviere în tradiţiile româneşti

În prima zi de Paşte duceam de mâncare la biserică (ouă roşii, brânză, friptură) şi mâncam cu toţii. Împărţeam cu cei veniţi fără mâncare, nota Antoaneta Olteanu, în volumul ”Spaţiul şi timpul în tradiţiile româneşti”, publicat de editura Paideia, în 2018. 

În noaptea de Înviere, tineretul făcea foc mare în faţa bisericii, se adunau şi stăteau de  vorbă.

Oamenii trebuie să ciocnească ouă roşii, de Paşte, ca să nu se rătăcească prin pădure sau undeva, au reţinut etnologii.

Luni, după Paşte, feciorii udau fetele şi băieţii fetiţele, iar marţi fetele udau feciorii şi fetiţele pe băieţi. Udatul se făcea prin surprindere, cu apă neîncepută. Fetele erau luate pe sus: aşa îmbrăcate şi gătite cum sunt, le duc la o fântână, pârâu, baltă sau la un eleşteu din apropiere şi acolo toarnă vreo două-trei cofe de apă pe dânsele, ori le cufundă cu haine cu tot înăuntru şi le udă. Iar după ce le botează le dă drumul. Cu toate acestea fiecare fată care e astfel udată nu se supără, ci din contră, se bucură, crezând că, întâmplându-i-se aceasta, în decursul anului de bună seamă se va mărita se arată în ”Mitologie românească”, volumul lui Tudor Pamfilie.

Cine moare în ziua de Paşte merge de-a dreptul în rai, căci raiul în acea zi este deschis pentru oricine.

Zilele dinaintea Paştelui şi pregătirea pentru Înviere

Aflându‑se în Săptămâna Patimilor, este firesc să întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse – colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice marii sărbători (vopsitul ouălor, care, de altfel, are de asemenea numeroase semnificaţii funerare). În Joia Mare se satură morţii, fiindcă în această zi se împart colaci şi se varsă multă apă pentru ei. În această zi morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbătă înainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, când morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp morţii se aşează pe streaşina casei, unde stau până la întoarcere.  

Vinerea Seacă, din Săptămâna Paştelui, îi mai zice şi Vinerea Mare, căci în acea zi sunt cuprinse toate vinerile unui an întreg. 

Se fac ouăle roşii şi se pregăteşte pasca. Ouăle se fac vineri (uneori şi joi sau sâmbătă), deoarece Iisus vineri a vărsat sângele său pe cruce. Nu se colorează ouăle, fiindcă morţii le găsesc seci pe lumea cealaltă. 

Se crede că Antihrist are de ros un lanţ mare şi, când l-o termina de ros, se sfârşeşte lumea. Şi el tot roade până în ziua de Paşti, şi atunci e gata. Dar copiii umblă atunci cu ouă roşii, şi el se uită la ei şi-şi uită de muncă, iar între timp lanţul iar se îngroaşă şi lumea mai scapă un an de potop. Când oamenii n-or mai înroşi ouă la Paşti, atunci şi lumea se va potopi, nota Simion Florea Marian, în ”Sărbătorile La Români”. 

În noaptea spre sâmbătă (uneori spre Joi Mari) are loc strigarea peste sat: satirizarea tinerilor, a sătenilor. Era o mare onoare pentru cineva care a rămas nestrigat. Strigoaicele cărora li se strigă numele nu mai au putere.

Ajunul Paştelui în tradiţii româneşti

Sâmbăta Paştelui corespunde momentului ritual al facerii pascăi (amplasat uneori şi în ziua precedentă) capătă frecvent valenţe magice deosebite, prin plasarea într‑o cosmogonie originală a gospodinei: fie că trimite la naşterea lui Iisus, fie la moartea lui (prin forma care i se dă aluatului), femeia capătă astfel, prin repetarea unor gesturi foarte vechi, o putere deosebită („când ar şti ea ce putere are atunci!“), care poate să fie valorificată şi în gospodărie (ungerea pomilor cu aluat, pentru a le asigura rodirea, semănarea vegetaţiei din grădină în această zi, pasca specială realizată pentru vite etc.). Cel de‑a doilea mare moment ritual este dat de ajunul marii sărbători. Este noaptea când se deschid cerurile, când ard comorile şi când, în general, practicile magice de orice fel sunt la ele acasă.

Pasca se face de aceea pentru că Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise învăţăceilor săi că până atunci au mâncat cu toţii în decursul Paştilor copturi nedospite şi nesărate, adică turte sau azime, de acum înainte însă vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşti. 

Cea mai răspândită formă care i se dă pascăi este cea rotundă, pentru că se zice că rotunde au fost scutecele cu care a fost înfăşat pruncul Iisus; poate să fie dreptunghiulară, pentru că şi mormântul în care a fost înmormântat era pătrat sau dreptunghiular. Cozonac, mai ales cei de formă alungită, se face pentru că sicriul în care a fost îngropat Iisus a avut forma aceasta. 

”Femeia numai o dată în an poate să bată bărbatul: în Sâmbăta Paştelui. Când ar şti ea ce putere are atunci! Dar ce folos că are mult de lucru şi n-are când!”, notează Elena Niculiţă-Voronca, în ”Datinile şi credinţele poporului român”. 

Tradiţia arăta că sâmbătă spre duminică oamenii nu dorm, ci fac un foc în curţi sau pe dealul din apropierea bisericii, care ţine până la miezul nopţii. De la miezul nopţii merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de flăcăi până în zori. 

Se crede că în noaptea de Sf. Paşti, pe la miez de noapte, se deschide în fiecare an cerul. De aceea trebuie a priveghea în noaptea aceea şi, dacă vede cineva cerul deschis, apoi va primi de la Dumnezeu tot ce ar cere. 

Tradiţia mesei de Paşte

După ce gustă din pască, ouă şi celelalte alimente sfinţite, mănâncă. După masă se ciocnesc ouăle: întâi soţii, apoi copiii cu părinţii, părinţii cu celelalte rude etc. Se crede că toţi cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume. Omul căruia oul se ciocneşte sau se sparge primul este mai slab şi va muri mai curând. Cel căruia i s-a spart oul trebuie să-l dea celui cu oul mai tare. Se pot ciocni ouă roşii până a treia zi după Paşti, până în ziua de Ispas sau chiar până la Duminica Mare. De la Duminica Mare până la Paştele următor nu se ciocnesc ouă roşii. În ziua întâi ciocnesc numai în vârf, iar în celelalte zile şi cu partea cealaltă; marţi nu se mai ciocnesc, numai de Sf. Gheorghe şi de Ispas. 

Scrânciobul e făcut întru amintirea spânzurătoarei lui Iuda Iscarioteanul, care, mustrându-l cugetul pentru fapta cea nelegiuită ce făcuse vânzând pe Iisus Hristos, s-a dus să se spânzure de o creangă şi, nedând oamenii trei zile de dânsul, vântul îl bătea şi-l clătina dimpreună cu creanga de care era spânzurat, încolo şi încoace. 

La Paşte, luni, marţi, ieşeau femeile la porţi cu ouă roşii, vin, gogoşi, colaci, cozona şi împărţeau. t Se împărţeau ouă roşii, colaci, cozonac, acasă. La biserică, colivă, colaci, fasole sleită cu ceapă prăjită deasupra. 

Învierea continuă şi obiceiurile, la fel

În prima şi a doua zi de Paşti se face hora de pomană, la care morţii vin şi privesc până asfinţeşte soarele. Celui decedat, flăcău ori fată, îi sunt menit trei hore; familia împarte în timpul jocului ouă roşii, dulciuri, băutură, bucheţele de flori, batiste, legături de cap, prosoape, ştergare. 

Dacă vrei să ştii dacă eşti cu noroc, ia un ou roşu fiert sfinţit din ziua de Paşti, pune-l deoparte, păstrează-l până la anu în ziua de Paşti şi atunci sparge-l: de va fi gol, n-ai noroc; de va fi plin, eşti cu mare noroc, arată Artur Gorovei în ”Credinţi şi superstiţii ale poporului român”. 

O prezentare pe larg a obiceiurilor a realizat Antoaneta Olteanu, în volumul ”Spaţiul şi timpul în tradiţiile româneşti”, publicat de editura Paideia, în 2018.