Penuria de profesori şi educatori din Europa de Est. Criza viitorului începe în sala de clasă

Una deosebită, cu efecte negative pe termen lung şi cu implicaţii politice largi, este penuria de profesori şi educatori. Criza viitorului începe în sala de clasă.

Actualul guvern al Ungariei, când a venit la conducere în urmă cu mai bine de un deceniu, a promis crearea a un milion de locuri de muncă. Rata şomajului era atunci de aproape 12%. Între timp, Ungaria a trecut printr-unul dintre cele mai ample procese de reindustrializare din Europa. Guvernul şi-a respectat promisiunea şi a făcut chiar mai mult decât atât. Rata şomajului este acum la cel mai scăzut nivel din istorie, de 3%.

Însă există un loc unde numărul de angajaţi nu a crescut deloc – în şcoli. Aceeaşi este situaţia şi în Polonia. Spre exemplu, datele Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, arată că între 2013 şi 2020 ponderea profesorilor din educaţia primară şi secundară în populaţie a scăzut în Ungaria de la 2,8% la 2,5%. În Polonia, indicatorul a coborât de la 2,9% la 2,7%.

În cazul României, ponderea s-a redus de la 2% la 1,9%. Contrar tendinţei, în Bulgaria, ţara cu cea mai rapidă depopulare din UE, procentul a crescut de la 1,6% la 1,9%. Media la nivelul UE este de 2,2%. În interpretarea cifrelor trebuie ţinut cont de faptul că ponderea tinerilor în totalul populaţiei variază, uneori mult, de la o ţară la alta. Este o problemă care ţine de demografie, de îmbătrânirea societăţii şi de migraţia forţei de muncă. În general, Europa de Est stă mai bine la capitolul tineri decât unele populaţii îmbătrânite din Vest.

Dar şi în ceea ce priveşte numărul de profesori la ţările est-europene se observă o tendinţă îngrijorătoare. Spre exemplu, în Polonia numărul de învăţători de şcoală primară s-a prăbuşit între 2013 şi 2020 de la 211.240 la 135.360. În Ungaria, a stagnat. România s-a remarcat prin scădere, în timp ce Bulgaria surprinde, iar, prin creştere – de la 14.400 la 22.340 de învăţători.

Acum, profesorii polonezi şi maghiari deopotrivă avertizează că sistemul de învăţământ de stat se apropie de colaps deoarece deficitul de personal se agravează şi vorbesc despre greve chiar când pregătirile pentru începutul noului an şcolar sunt în toi. Poate nu este o coincidenţă că guvernele celor două state sunt considerate ca având tendinţe autoritare.

Dariusz Martynowicz este profesor de liceu, are 39 de ani, locuieşte în oraşul polonez Cracovia şi a primit premiul naţional de „Profesorul anului” în 2021, scrie Balkan Insight. Titlul recunoaşte, printre altele, abordarea inedită a lui Martynowicz, care a inclus o atitudine neautoritară faţă de studenţi, metode inovatoare, cum ar fi folosirea matematicii sau codificarea pentru a preda literatura, şi realizarea de activităţi extracurriculare cu elevii pentru a stimula implicarea socială.

Cu toate acestea, un an mai târziu, Martynowicz a renunţat la sistemul de învăţământ de stat pentru a lucra la două şcoli private – una în Cracovia şi alta în Varşovia. „Starea proastă a sistemului de învăţământ polonez este efectul acţiunilor tuturor guvernelor aflate la putere din 1989”, a explicat Martynowicz. „Dar decizia mea de a părăsi sistemul de stat este cauzată în mare măsură de ceea ce s-a întâmplat în cei şapte ani de când PiS (Lege şi Justiţie) este putere”, spune el. Mai precis, profesorul Martynowicz enumeră trei măsuri luate de actualul guvern de dreapta despre care susţine că vor face imposibilă respectarea standardelor pe care le urmăreşte.

În primul rând, el acuză dezmembrarea sistemului de licee pregătitoare de către fostul ministru al educaţiei de la PiS, Anna Zalewska. Aceste gimnazii, spune Martynowicz, au funcţionat bine şi au contribuit la egalizarea şanselor pentru elevi; distrugerea lor a provocat haos în sistemul de învăţământ. În al doilea rând, guvernul PiS şi-a făcut o ocupaţie din demonizarea profesorilor de când sindicatele din domeniul educaţiei au declanşat o grevă majoră în 2019. E-mailurile dintre membrii guvernului, ajunse în presă, arată faptul că o parte din ura online îndreptată împotriva profesorilor în acea perioadă a fost de fapt instigată de oficiali PiS la nivel înalt.

În cele din urmă, un nou set de reforme propuse de actualul ministru al educaţiei, Przemyslaw Czarnek, numit „Lex Czarnek”, ar reduce autonomia profesorilor şi directorilor de şcoli în detrimentul şefilor regionali de şcoli numiţi politic. Apoi, desigur, sunt banii. În Polonia, un profesor aflat la început de profesie se poate aştepta să ducă acasă doar aproximativ 2.600 de zloţi (550 de euro) pe lună, ceea ce este egal cu costul închirierii unui apartament cu două camere într-un oraş mare. Un profesor cu 15 ani de experienţă şi cu toate calificările, aşa cum este Martynowicz, câştigă aproximativ 4.000 de zloţi (1.000 de euro) pe lună. După cum subliniază el însuşi, în Polonia un casier de supermarket câştigă la fel de mult. Situaţia este asemănătoare în Ungaria. Zsuzsa Berkesi, o profesoară cu 30 de ani de experienţă care predă limba franceză într-un liceu respectat din Budapesta şi a fost coautor la mai multe manuale şcolare, câştigă doar 300.000 de forinţi pe lună (800 de euro).

„Încă îmi place să predau şi mă bucură fiecare curs, dar nu mi-aş fi putut permite o astfel de meserie dacă soţul meu nu ar câştiga un salariu decent”, spune ea. Berkesi recunoaşte că şi-a descurajat fiica să devină profesor deoarece perspectivele în această profesie sunt prea înguste. Profesorii tineri au un salariu de pornire net ruşinos, de sub 200.000 de forinţi (500 de euro), cel mai mic din UE şi chiar mai mic decât în Serbia vecină, o ţară considerată mai săracă. Veniturile lor sunt atât de mici încât băncile tind să refuze cererile profesorilor debutanţi pentru un credit ipotecar.

Chiar şi la sfârşitul carierei, salariul maxim la care profesorii maghiari se pot aştepta este în jur de 400.000 de forinţi net (1.000 de euro) – practic, cât câştigă un şofer de autobuz din Budapesta sau un casier cu experienţă la Aldi.

Combinaţia dintre salarii slabe şi politici prost gândite ori orientate ideologic i-au determinat pe oameni precum Martynowicz şi pe mulţi alţi profesori fie să părăsească, fie să se pregătească să plece din sistemele şcolare de stat din Ungaria şi Polonia. Sindicatul Profesorilor (PSZ) din Ungaria se aşteaptă ca 22.000 de profesori să părăsească sistemul de învăţământ de stat în următorii cinci ani dacă nimic nu se îmbunătăţeşte. Şi cu peste 40% dintre profesori cu vârste de peste 50 de ani şi cu doar 7% sub 30 de ani, una dintre cele mai scăzute rate din Europa, situaţia se va agrava chiar şi fără demisii. În Polonia, ultimele cifre de la sindicatul profesorilor Zwiazek Nauczycielstwa Polskiego (ZNP) arată că 10.000 de profesori au părăsit profesia în 2020. La fel ca în Ungaria, sectorul educaţional polonez este prea dependent de o forţă de muncă îmbătrânită, cu 45.000 de pensionari angajaţi în ultimul an universitar pentru a umple golurile. În Varşovia, 5.000 din 30.000 de profesori sunt pensionari sau pe cale să se pensioneze. Sistemul este tensionat acum până peste limite de fluxul masiv de copii ucraineni refugiaţi. Astfel, se dezvoltă o criză de încredere în profunzimile sistemelor din Ungaria şi Polonia şi nu sunt de niciun ajutor eforturile guvernelor naţionalist-populiste de a folosi educaţia în războaiele culturale pe care le duc contra celor care nu le respectă interesele. După cum a explicat profesorul Marynowicz: „Energia profesorilor a fost anihilată” deoarece ei se simt ignoraţi şi nerespectaţi de un guvern care ia decizii cu privire la educaţie fără a-i consulta. În ultimul an, ministrul educaţiei, Czarnek, a promovat modificări controversate ale curriculumului şcolar fără a obţine mai întâi acceptarea largă din partea profesorilor, părinţilor şi elevilor. O măsură nouă este introducerea cursurilor de tras cu arma la ţintă pentru elevii mai mari, ceea ce ar face parte din „educaţia de securitate” adăugată programului şcolar obligatoriu în contextul războiului din Ucraina vecină.

O alta este introducerea unui subiect nou, „Istorie şi timpuri contemporane”, un manual despre care se presupune că descrie evenimentele din secolele XX şi XXI în termeni naţionalişti, eurosceptici şi care conţine numeroase exemple de limbaj homofob, rasist şi misogin. Profesori şi studenţi deopotrivă duc în prezent o luptă dificilă pentru a avea manuale alternative la acesta, intitulat „Istorie şi prezent”, permise pentru noua materie. Acest tip de ideologizare brutală a curriculumului şcolar combinată cu scăderea autonomiei profesorilor şi directorilor de şcoală se dovedeşte demoralizantă pentru mulţi profesori. „Este o perioadă foarte dificilă pentru educaţia poloneză”, rezumă Martynowicz. „Mă tem că în curând vom asista la înmormântarea sistemului public de învăţământ”.

Centralizarea şi politizarea curriculumului are o istorie lungă şi în Ungaria. În 2013, guvernul Fidesz a centralizat administrarea tuturor şcolilor publice, care anterior erau administrate de municipalităţi. Mulţi au salutat mişcarea, deoarece primăriile din zonele mai sărace şi rurale nu puteau face faţă facturilor şi plata salariilor profesorilor întârzia uneori cu câteva luni. Dar centralizarea a însemnat, de asemenea, un control mai strict din partea guvernului central, o autonomie redusă şi un nou curriculum naţional în 2020, care a introdus autori de dreapta şi a pus un accent exagerat pe patriotism, deşi a făcut prea puţin pentru a-i pregăti pe studenţi pentru provocările secolului XXI. Ultimele teste PISA au arătat că studenţii maghiari au avut performanţe cu mult sub media UE sau a colegilor polonezi sau cehi la competenţe cheie precum citirea, matematica sau ştiinţe şi chiar cu mult sub realizările lor în 2009. Laszlo Miklosi, liderul Asociaţiei Profesorilor de Istorie, a descris programa din 2020 ca fiind cea mai ideologizată de la tranziţia de la comunism la democraţie, insistând asupra bătăliilor de succes ale Ungariei şi omiţând înfrângerile sau înfăţişându-i pe maghiari ca fiind doar eroi. În ceea ce priveşte literatura, renumitul romancier György Dragomán a comentat ironic încă din 2020: „Se pare că pentru acest guvern un scriitor bun este doar un scriitor mort”. În timp ce ambele ţări intră într-un nou an universitar, mulţi dintre cei implicaţi în sistemele de învăţământ public se întreabă „unde sunt profesorii?”

În Ungaria, Tamas Totyik, vicepreşedintele Uniunii Profesorilor, spune că sistemul de învăţământ are un deficit de aproximativ 17.000 de profesori la nivel naţional, ceea ce înseamnă 15% din totalul necesar. Deosebit de acută este lipsa de profesori de matematică, fizică, chimie şi IT. Este penurie de cadre didactice chiar şi în cartierele mai bogate din oraşele mari. „Profesorii îmbătrânesc şi se pensionează şi nu există nimeni care să umple golul lăsat de aceştia”, spune Totyik, care a predat matematică şi geografie în şcoli de la sat timp de peste 30 de ani. În Polonia, deficitul de personal, în special în oraşele mari, este, de asemenea, îngrijorător de mare. La Varşovia, de exemplu, sunt peste 1.800 de posturi vacante, potrivit sindicatului ZNP, iar la Cracovia circa 1.000. La o conferinţă de presă din august, ministrul educaţiei, Czarnek, a luat în glumă îngrijorările, spunând că lipsa de la muncă este „ocupaţia normală a personalului în această perioadă a anului” şi că cifrele la nivel naţional echivalează cu o situaţie în care o şcoală cu 50 de profesori are o lipsă de un profesor. Cu toate acestea, o numărătoare a locurilor de muncă vacante anunţate de autorităţile educaţionale regionale, sistematizată de profesorul de engleză Robert Gorniak şi publicată pe pagina de Facebook, Dealerzy Wiedzy, arată că în iulie era nevoie de cel puţin încă 20.000 de profesori în toată ţara, oraşele mai mari fiind afectate în mod disproporţionat. „Ca să ne reamintim, penuria se cifra în august anul trecut la 15.000 de angajaţi, ceea ce înseamnă o creştere de 50%”, a comentat Gorniak.

Acelaşi tip de mesaj echivoc din partea autorităţilor poloneze poate fi observat atunci când vine vorba de creşterea salariilor profesorilor, care au cerut acest lucru fără oprire ani de zile, inclusiv în timpul grevei din 2019.

Czarnek spune că sindicatul ZNP a respins o ofertă de creştere a salariilor pentru profesori de aproximativ 36% (o afirmaţie pe care ZNP o neagă vehement), în timp ce Sejm, camera inferioară a parlamentului controlat de PiS, a respins o creştere de 20%. În Ungaria, experţii susţin că ar fi necesară o creştere imediată a salariilor cu cel puţin 30-50% pentru a reţine şi a atrage noi profesori suficient de mulţi pentru ca deficitul să se îngusteze simţitor. După 10 ani de neglijare, guvernul de dreapta recunoaşte acum că există probleme în sistemul public de învăţământ şi că profesorii sunt oarecum prea slab plătiţi. Acum promite să ridice salariile acestora la 80% din salariul mediu al ţării până în 2029. Banii pentru finanţarea creşterilor salariale, în jur de 1 miliard de euro, ar trebui să provină din fondurile structurale şi de coeziune ale UE, dar pentru a avea acces la ele guvernul trebuie să ofere garanţii credibile că face eforturi pentru combaterea corupţiei. Scepticismul persistă. Profesoara Zsuzsa Berkesi consideră că acestea sunt promisiuni goale din partea guvernului: „Când vor veni noile facturi la utilităţi în această toamnă, profesorii va trebui să aleagă dacă plătesc sau mănâncă. La propriu, mulţi ar face foamea. Avem nevoie de o soluţie imediată.”

Şi mulţi se întreabă dacă guvernul este pregătit ideologic să schimbe cursul şi să înceapă să investească în educaţie. Totyik, liderul sindical, susţine că executivul a deturnat în mod sistematic resurse din sistemul educaţional: în 2008, 5,8% din PIB-ul Ungariei a fost cheltuit pentru educaţia publică în timp ce în 2020 această cifră a scăzut la 3,8% din PIB. „Se alocă mai mulţi bani sportului decât şcolilor elementare – este greu să nu vezi alegerea ca pe un fel de ideologie sau de prioritizare”, spune el. Despre premierul Viktor Orban se spune că nu ştie să folosească un computer, dar este un fan înfocat al fotbalului, dovadă fiind construirea multelor arene forbalistice de când a venit la putere. Una enormă a fost construită chiar în faţa casei săteşti unde a copilărit.

Totyik crede că partidul de guvernare urmează o strategie conştientă de deconstrucţie a educaţiei publice pentru a preveni mobilitatea socială. „Constituţia noastră promite acces egal la educaţie pentru toată lumea: acest lucru, evident, nu se întâmplă”, spune el. Între timp, copiii din elita de la guvernare frecventează în mare parte şcolile private sau pe cele conduse de biserică. Drepturile profesorilor maghiari de a face greve au fost serios îngrădite de-a lungul timpului. Studenţii nu pot fi lăsaţi nesupravegheaţi sau trimişi acasă, iar o activitate minimă trebuie menţinută. Zilele de grevă sunt deduse din salarii şi mulţi profesori trebuie să se gândească de două ori dacă îşi pot permite să-şi piardă chiar şi o fracţiune din venit. „Profesorii sunt împărţiţi şi mulţi se tem”, spune Zsuzsa Berkesi. Un nou semn al direcţiei spre care o ia guvernul Fidesz este predarea educaţiei în controlul ministerului de interne. În Polonia, noul an universitar vine cu problema integrării zecilor de mii de copii ai refugiaţilor ucraineni. Ministrul educaţiei asigură că şcolile poloneze sunt pregătite să primească între 200.000 şi 300.000 de elevi ucraineni. Dar şeful ZNP, Slawomir Broniarz, avertizează că guvernul a făcut prea puţin pentru a se pregăti pentru acest aflux.

„Chiar şi primirea a 100.000 de elevi noi ar necesita construirea a 1.000 de şcoli suplimentare”, a spus Broniarz într-un interviu acordat portalului online Krytyka Polityczna. „La urma urmei, cursurile noastre nu sunt făcute din plastilină. Ar trebui să fim deschişi la nevoile ucrainenilor, ar trebui să-i ajutăm, dar de unde poate veni acest ajutor?” „Reacţia la aroganţa ministrului educaţiei ar putea fi o rebeliune uriaşă a profesorilor”, a scris Dariusz Chetkowski, profesor din Lodz, pe blogul său de educaţie găzduit de săptămânalul Polityka. Prin aroganţă şi îndepărtarea de nevoile cetăţenilor a pierdut puterea partidul fostului premier proeuropean Donald Tusk.