Poţi da spitalul în judecată dacă te îmbolnăveşti de Covid-19 în timp ce eşti internat? Un avocat clarifică situaţia

Pricipalele cauze de îmbolnăvire de Covid-19 din România sunt transmiterea comunitară şi infectarea în spital. Noua metolodologie de supraveghere a Covid-19 precizează că, dacă infecţia apare la 14 zile după internarea în spital, este vorba despre un caz asociat asistenţei medicale. Cazurile probabile asociate asitenţei medicale sunt cele cu debut în zilele 8-14 după internare sau în ziele 3-7 după internare şi o suspiciune puternică de transmitere asociată asistenţei medicale. Se consideră o asociere incertă atunci când boala are debut în zilele 3-7 după internare şi nu există informaţie suficientă privind originea infecţiei, pentru a fi atribuit altei categorii. Am stat de vorbă cu un avocat, ca să aflu dacă pot da spitalul în judecată, în cazul în care m-am îmbolnăvit de Covid-19 în timp ce eram internat. Iată ce mi-a răspuns avocatul Andreea Lakatos. 

Daca infecţia a debutat la 14 zile de la internare mă pot îndrepta legal contra spitalului? Pot da spitalul în judecată şi cere despăgubiri? In general, cum sunt calculate aceste sume?

Este posibil ca pacienţii trataţi în unităţile medicale (spitale sau cabinete medicale) pentru alte afecţiuni, distincte de COVID-19, să acuze instituţiile medicale pentru infectarea cu coronavirusul SARS-CoV-2, în timpul efectuării tratamentului. Răspunsul de mai jos are în vedere o posibilă încadrare a SARS-CoV-2 ca  infecţie nosocomială.

Astfel, conform prevederilor art. 644 alin. 1 lit. a din Legea 95/privind reforma în domeniul sănătăţii, răspunderea juridică civilă pentru infecţiile nosocomiale aparţine instituţiilor medicale. “Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie”. Infecţie nosocomială, sau infecţie intraspitalicească, este acea infecţie care nu este prezentă sau care nu se află în perioada de incubaţie în momentul în care pacientul s-a internat în spital  şi se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat. Definiţia infecţiei nosocomiale se bazează pe date clinice, epidemiologice, de laborator, precum şi pe alte tipuri de teste de diagnostic. Fiecare caz de infecţie nosocomială trebuie dovedit că se datorează spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unităţi sanitare şi că nu era în incubaţie sau în faza de debut/evoluţie clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale.

Din redactarea textuluiart. 644 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 95/2006, rezultă că răspunderea se datorează culpei în controlul exercitat de unitatea sanitară. Ne aflăm în prezenţa unei culpe prezumate, deoarece unitatea sanitară trebuia să dovedească excepţia şi nu pacientul culpa, dar prezumţia este relativă.

Potrivit dispoziţiilor art. 168 din Legea nr. 95/2006, spitalul trebuie să asigure condiţii de investigaţii medicale, tratament, cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiile nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice, răspunzând concomitent în condiţiile legii pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie, precum şi pentru recuperarea prejudiciilor cauzate pacienţilor.

Dispoziţia legală precizată instituie aşadar obligaţia unităţilor sanitare de asigurare a calităţii actului medical, precum şi a unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii de prevenţie, diagnostic şi tratament asupra pacienţilor, în ipoteza contrară, a neexecutării aceste obligaţii, fiind ţinute la repararea prejudiciilor astfel cauzate pacienţilor, se face vorbire astfel despre obligaţia de securitate ce incumbă unităţilor sanitare, în conţinutul căreia intră asigurarea calităţii actului medical, precum şi a unor condiţii de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiile nosocomiale, toate acestea la standardele necesare asigurării integrităţii fizice şi psihice a pacienţilor.

Îndeplinirea acestei obligaţii de securitate din partea unităţii sanitare prin prevenirea contractării de către pacient a unei infecţii nosocomiale este aşadar o obligaţie de rezultat. Dovada contactării infecţiei în condiţiile de mai sus, făcută de către pacient, va atrage automat răspunderea juridică civilă obiectivă a unităţii sanitare, indiferent de forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat în producerea faptei şi chiar independent de faptul dacă există sau nu vinovăţie.

Astfel cum precizam mai sus, fiind însă o culpă relativă, simpla existenţă a infecţiei nosocomiale nu atrage în mod automat răspunderea instituţiei medicale. Este necesar ca pacientul să demonstreze existenţa unei fapte ilicite a instituţiei în cauză (nerespectarea normelor de prevenire a infecţiei nosocomiale) şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciul produs pacientului. Prin urmare, instituţia medicală trebuie să demonstreze că a aplicat toate măsurile deprevenire a infecţiei, în conformitate cu normele legale şi procedurile aplicabile la nivelul instituţiei medicale. Aceste norme şi proceduri pot fi dezvoltate pornind de la recomandările OMS şi ale societăţilor savante medicale şi ţinând cont de eventualele constrângeri logistice existente (de ex. lipsa anumitor materiale sanitare, echipamente etc.) din cauze independente de decizia instituţiei medicale.

De regulă, într-o asemenea cauză se vor efectua expertize de specialitate, prin care să se facă dovezile mai sus menţionate, de către fiecare parte implicată.

De asemeni răspunderea poate fi nu numai a unităţii spitalicesti ci şi a personalului medical implicat. În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii medicale pe noţiunea de „eroare profesională”, Legea 95/2006 se limitează la o definiţie sumară, prezentând malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Astfel, malpraxisul se produce din:  eroare; neglijenţă; imprudenţă; cunoştinţe medicale insuficiente; prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament;  din depăşirea limitelor competenţelor, cu excepţia cazurilor de urgenţă, de unde se poate deduce că eroarea profesională înglobează noţiunile de culpă, eroare sau bună-credinţă. Culpa profesională a medicului poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă, sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu se vor produce.

Unităţile medicale răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Persoanele prejudiciate prin faptele ilicite medicale se pot adresa fie Comisiei de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, fie direct instanţei de judecată. Sesizarea Comisiei nu poate fi interpretată nici ca o condiţie prealabilă învestirii instanţei de judecată, nici ca o condiţie necesară actului de justiţie.

Despăgubirile pe care persoana prejudiciată le poate solicita unităţii medicale si/sau medicului în solidar, pot îmbrăca atât forma daunelor materiale cât si morale. Daunele materiale reprezintă cuantumul cheltuielilor pe care persoana prejudiciată le-a suportat in cursul îmbolnăvirii şi ulterior acesteia, în vederea recuperării stării de sănătate. Este indicat să fie păstrate de persoanele fizice ce se consideră prejudiciate orice dovezi de plată în acest sens. În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale,  atât CEDO cât şi ICCJ, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice ale persoanei prejudiciate precum şi consecinţele nefaste pe care evenimentul analizat l-a avut cu privire la viaţa particular.

Dacă una dintre rudele mele decedează din cauza infectării spitaliceşti pot demara un proces? Ce legătura de rudenie trebuie să am cu defunctul, pentru a acţiona în justiţie spitalul?

În cazul în care o persoană este internată în spital, iar pe perioada internării, aceasta contractează virusul Covid-19 şi decedează, rudele pot formula o plangere penala pentru ucidere din culpă, şi în cadrul acesteia să se constituie parte civilă, având ca obiect tragerea la răspundere delictuală a persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Desigur, trebuie să ţinem cont de condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi extrem de important, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs. Astfel, rudele defunctului trebuie să facă dovada faptului că instituţia spitalicească şi/sau medicul nu au aplicat toate măsurile de prevenire a infecţiei, în conformitate cu normele legale şi procedurile aplicabile la nivelul instituţiei medicale, rezultând în decesul victimei. Costiuirea de parte civilă în cursul unui proces penal are ca avantaj faptul că moştenitorii nu vor mai fi obligaţi să achite taxa de timbru pentru prejudiciul solicitat. Conform Codului de Procedură Penală, plângerea care demarează procesul penal poate fi făcută de către persoana care este soţul sau fiul/fiica adultă a victimei care a decedat în urma unei infracţiuni.

Acţiunea civilă poate fi introdusă şi direct la instanţa civilă, dacă succesorii nu s-au constituit parte civilă în cadrul plângerii penale. În promovarea acţiunii civile, pentru a face dovada calităţii procesuale, rudele trebuie să prezinte un certificat privind calitatea de moştenitor.

Această acţiune în justiţie poate fi demarată pentru cazurile apărute în perioada Stării de Urgenţă sau doar pentru cele care vor apărea după ridicarea acesteia?

Astfel cum am precizat în răspunsul anterior, persoana prejudiciată sau moştenitorii acesteia se pot adresa fie Comisiei de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, fie direct instanţei de judecată, sau organelor de cercetare penală, atît pentru cazurile apărute în perioada stării de urgentă, cât şi pentru cele ulterioare încetării stării de urgentă.