Preot, de Paşti: Am înţeles, fără să ne resemnăm, că nu vom trece singuri, ci Dumnezeu ne va scoate din această încercare

Prima întâlnire cu preotul Nicolae Mirişan a fost emoţionantă. S-a făcut cald şi lumină, deşi afară era înnorat şi frig. De la el am vrut să aflăm ce înseamnă al doilea Paşti în pandemie, ce a schimbat biserica, cum ne-a schimbat pe noi, oamenii, acest virus. De la el, care slujeşte într-o biserică înconjurată de blocuri, într-un cartier din Sibiu.

Nu ne-am fi imaginat, acum nişte ani, că vom fi nevoiţi să trecem prin această încercare, că vom privi Slujba de Înviere de la balcon, în lacrimi. Nu se va întâmpla şi anul acesta. Deşi în acest an am înţeles boala, ne-am aşezat şi am făcut pace cu noi, cu viaţa, cu oamenii, cu biserica, chiar cu Dumnezeu. Fără resemnare, am înţeles că singuri nu vom trece peste asta, ci Dumnezeu ne va scoate din asta.

„Dacă anul trecut spaima a pus stăpânire pe sufletele majorităţii credincioşilor, lucrurile s-au aşezat acum, în măsura în care am reuşit să acceptăm ceea ce ni se întâmplă nouă şi ce se întâmplă în jurul nostru, nu ca pe o resemnare, ci înţelegând că aceste lucruri sunt îngăduite de Dumnezeu. Acesta este gândul creştinului înţelept, aşezat în Hristos. Sunt lucruri îngăduite de Dumnezeu, care conţin un mesaj. Dacă suntem în stare să decriptăm acest mesaj, suntem în stare să trecem mult mai uşor peste aceste încercări. Mulţi dintre noi am avut parte de încercarea aceasta, trecând prin boală. Şi eu personal. Şi nu ascund acest lucru”, spune preotul Nicolae Mirişan, care slujeşte la biserica „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul”, din Sibiu.

Îşi aminteşte Paştele de anul trecut cu durere. Îşi aminteşte de sibienii care stăteau la balcon şi ascultau slujba.

„Îmi amintesc anul trecut. De Sfintele Sărbători am sfinţit singuri, nu am putut primi credincioşii. Sfintele Paşti le-am dus noi la casele oamenilor. A fost greu şi dureros în acelaşi timp. Nu e uşor să slujeşti Sfânta Liturghie, Sfintele Paşti, Prohodul Domnului cu biserica goală. Biserica noastră e, de fapt, în mijlocul blocurilor. Îi vedeam pe credincioşi stând la balcoane, pe geam, suferind alături de noi, trimiţându-ne mesaje”, îşi aminteşte părintele.

Şi s-au gândit, oamenii bisericii, să deschidă un grup de comunicare pe o reţea electronică. Au găsit, astfel, o modalitate de a ţine legătura. Au uşurat, astfel, povara şi suferinţa pe care au avut-o şi preoţii, şi cu credincioşii, prin faptul că au fost lipsiţi unii de alţii, de a fi în comuniune, prin rugăciune.

În cazul persoanelor în vârstă şi bolnave, preoţii au continuat să meargă la ei, păstrând toate măsurile de siguranţă.

Au transmis mesaje video, dar „niciodată, dar niciodată o înregistrare online sau video nu poate să egaleze bucuria şi folosul comuniunii prin participare concretă a credincioşilor în biserică la sfintele slujbe”.

Încet-încet, oamenii s-au întors la biserică. Au stat afară, în ger, la fel şi în caniculă. Au înţeles cât de important este un lucru simplu: să fim împreună.

„O spune românul atât de simplu: <Unde-s mulţi puterea creşte>. Exact aşa se întâmplă şi în biserică. În rugăciune. Puterea rugăciunii multora, adunaţi laolaltă, pentru că, a spus Hristos, unde-s doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu. Adică doi sau trei, în sensul de plural, de mai mulţi, de comuniune, de comunitate. Acolo e Hristos. Şi dacă sunt afară în curte sau în biserică, în incintă, suntem tot împreună în rugăciune, pentru că, repet, unde-s mulţi, puterea creşte. Oamenii au început să înţeleagă şi vedem tot mai mult această simţire a credincioşilor. Oamenii au început să se obişnuiască cu ideea de a ne proteja, de a fi mai precauţi. Noi, permanent, le spunem acest lucru. Niciodată nu am fost inconştienţi să îndemnăm la răzvrătire, la nerespectarea regulilor. Nicidecum! Nu acesta este rolul bisericii! Dimpotrivă! Biserica permanent s-a adaptat şi a înţeles importanţa măsurilor”, mai spune preotul.

Anul acesta, părintele Nicolae Mirişan spune că simte bucuria celui care intră în biserica în care slujeşte, acea bucurie de a fi împreună.

„E de nedescris bucuria lor că avem posibilitatea de a fi împreună la rugăciune. În toată perioada postului, la toate slujbele, în Săptămâna Mare, noi retrăim cu Hristos toate acele evenimente care s-au întâmplat în urmă cu atâta vreme. Simt deschiderea credincioşilor, au înţeles mulţi dintre ei cât de mult înseamnă să te bucuri de ceea ce ai. <Ce fericiţi am fost şi nu am ştiut>. Aşa este. Am avut atâtea lucruri, atâtea daruri, pe care nu le-am ştiut valoriza. Am crezut că ni se cuvin. Ei, uite, ne-am trezit că nu le mai avem. Şi acum suntem în stare să îi mulţumim lui Dumnezeu că din nou avem şansa să intrăm în normalitate. Sigur, încă va mai trece o vreme până vom ajunge să fim cum am fost înainte. Ne bucurăm că avem şansa să fim disponibili pentru oameni. Nu poţi să nu te bucuri. Vin oameni tineri în biserica noastră şi în toate bisericile, iar acest lucru nu poate să nu te bucure, pentru că înţelegem rolul lui Hristos în viaţa noastră”, ne-a spus părintele.

L-a întrebat ce înseamnă, de fapt, Paştele.

„Nu sunt nici despre puişori şi iepuraşi rătăciţi prin iarbă, nu sunt nici despre vânătoare de ouă de ciocolată. Sunt despre bucura Învierii lui Hristos. E incompletă bucuria Învierii lui Hristos simţită dacă nu mă apropii de Potir. Pentru că acolo e Hristos”, ne-a spus.

Ne bucurăm mai mult decât anul trecut, deşi Învierea Domnului o sărbătorim în fiecare an? Ne-a spus părintele că într-adevăr ne bucurăm mai mult, pentru că am înţeles să ne bucurăm de ceea ce avem, să ne bucurăm unii de alţii mai mult.

„Ne bucurăm acum de lucrurile simple, despre care credeam că ni se cuvin, că e meritul nostru că ne avem. Nicidecum! Vai de noi! Este darul lui Dumnezeu. Omul aşezat în Hristos înţelege că toată darea cea bună şi tot darul sunt venite de la Dumnezeu, de Sus, de la Părintele Luminilor şi de la Dăruitorul a tot binele. Sunt familii tinere, care, trecând prin experienţa coronaviruslui, mi-au mărturisit că această experienţă i-a adus mai aproape unii de alţii. Un soţ a stat şi şi-a îngrijit soţia. Soţia şi-a îngrijit soţul. Au avut timp mai mult unii pentru alţii. Au avut timp să se roage, au avut timp să realizeze darurile pe care Dumnezeu le-a dat în viaţa lor. Or, astea nu sunt lucruri mici. Par ele banale, dar atunci când nu le ai conştientizezi de fapt ce ai pierdut şi ce şansă ai că Dumnezeu ţi le-a dăruit”, ne-a mai spus părintele Nicolae.

Am fost curioşi dacă nu au fost oameni care s-au răzvrătit. De la Paştele trecut la Paştele acesta am rămas mai puţini. Mai puţini cu peste 20.000. Au fost părinţi rămaşi orfani de copii. Au fost copii rămaşi orfani de părinţi. Soţi, iubiţi despărţiţi de virus. Părintele spune că, dimpotrivă, ceea ce nu ne-a distrus ne-a întărit şi am strâîns rândurile.

„Nu pot să spun că, personal, am această experienţă. Am îngropat, e adevărat, am această tristă experienţă, nu puţine persoane, de COVID. Chiar în familia mea, persoane apropiate au trecut din această viaţă cu problema aceasta. Însă nu am simţit nicio clipă în sufletul lor sau în expresia lor cum că de aici înainte mă supăr pe Dumnezeu, că iată ce a făcut în viaţa mea. Oamenii au încercat să strângă rândurile. Recent am fost la o credincioasă al cărei soţ a pierdut lupta cu această boală, am îngropat mama şi tatăl unor tineri, o familie tânără, care a trecut într-o săptămână prin decesul celor doi părinţi. Însă i-am simţit că au reuşit să înţeleagă că, de fapt, asta ne-a rămas. Dacă am pierdut sănătatea, dacă am pierdut lupta cu viaţa, ce să mai spun de situaţia din ţară, economică şi socială, totul se duce într-o pantă ciudată. Dacă îmi pierd şi nădejdea mea în ajutorul lui Dumnezeu, ce mai rămâne?”, spune preotul.

Chiar aşa, ce mai rămâne? - întreb.

„Nimic! Nimic! Nimic! Şi omul e vulnerabil atunci când l-a pierdut pe Hristos, când cade în deznădejde, pentru că această boală a adus în sufletele multora şi această spaimă, această deznădejde peste măsură. Echilibrul este cel care trebuie să caracterizeze viaţa creştinului. Noi permanent vorbim despre asta. Adică fac ce îmi stă în putere, mă îngrijesc, mă protejez, mă apăr, însă există acea clipă, acea limită când puterile mele sunt depăşite şi aici intervine puterea lui Dumnezeu. Pentru că niciodată Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei mele. Nu singur eu, nu singur Dumnezeu, ci împreună, într-o comuniune, într-o conlucrare între libertatea mea de voinţă şi harul lui Dumnezeu. Nu numai eu singur, nu numai Dumnezeu. Dumnezeu nu mă forţează”, explică părintele.

Ne-a ajutată, oare, Dumnezeu să trecem peste impulsul de moment de a ne răzvrăti faţă de restricţii, faţă de boală? Preotul spune că a găsit mult altruism în această perioadă. Ne gândim mai mult la celălalt. Suntem mai solidari. Şi el a făcut la fel: a ieşit din biserică purtând mască, stând distanţat: „Dacă asta este problema, fac şi eu asta”.

„Am găsit o gândire altruistă şi am încurajat-o permanent. I-am auzit pe mulţi spunând că se simt bine, nu au nicio problemă, de ce să mai poarte masca. O poartă pentru că se gândeşte şi la celălalt. Vara trecută au stat credincioşii noştri la 40 şi ceva de grade cu masca pe faţă. Am avut şi persoane care au încercat să arate altceva, că nu cred, că nu poartă. Ba da! Din solidaritate şi altruism faţă de ceilalţi o port şi eu! Dacă asta este problema, fac şi asta! Am şi ieşit din biserică, am şi purtat masca, stăm şi distanţaţi. Facem tot ce ne stă în putere şi respectăm toate aceste reguli”, spune el.

Pe credincioşii bisericii i-a ţinut nădejdea că Dumnezeu ne va scoate din această încercare, spune preotul Nicolae Mirişan.

„Noi, româneşte, spunem <Om trece noi şi peste asta>. Nu! Dumnezeu ne va scoate şi din asta! Nu vom trece noi, pentru că nu avem cum să trecem noi. Noi de multe ori ne împieptoşăm şi credem că prin puterile noastre dărâmăm munţii. E adevărat! Trebuie să avem voinţă. Nu trebuie să fim neimplicaţi. Dimpotrivă! În viaţa socială, în viaţa duhovnicească, în viaţa profesională. Dar dacă credem că singuri, fără Hristos, facem lucruri, ne înşelăm. De aceea, nu acesta este mesajul, că vom trece noi şi peste asta, că am trecut noi peste multe, ci Dumnezeu ne va scoate şi din asta, în măsura în care vom înţelege că dacă Dumnezeu a îngăduit asta în viaţa noastră a făcut-o cu un scop, pentru că Dumnezeu lucrează pedagogic. Dumnezeu are o înţelepciune pedagogică extraordinară. Important e să înţeleg că de fapt am şansa să mă scutur, să îmi vin în fire şi să mă apropii de Hristos, să fiu pe placul lui Dumnezeu. De multe ori ne preocupăm să fim pe placul oamenilor, pe placul colegilor, al şefilor, al neamurilor, al familiei, uitând să fim pe placul lui Dumnezeu. Or dacă înţelegem acest mesaj, că vine vremea să ne dorim să fim şi pe placul lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă ajungem să ne armonizăm voia noastră cu voia lui Dumnezeu. Din păcate noi vrem pe Dumnezeu să îl aducem în stilul nostru de viaţă, care nu întotdeauna este grozav şi să îl facem pe el să se adapteze pe stilul nostru – uneori scăzut, în loc ca noi să ne potrivim viaţa cu voia lui Dumnezeu”, ne spune preotul.

Dar cum facem asta?, întreb.

„Doar apropiindu-ne de Hristos, apropiindu-ne de Sfânta Împărtăşanie”, ne spune părintele.

Şi asta au înţeles şi tinerii. Deşi nu a fost o mişcare spectaculoasă, s-a văzut că numărul celor care trec pragul bisericii a crescut.

„Oamenii au reînceput să înţeleagă că doar apropierea de Hristos ne scoate din toată această încercare şi faptul că tinerii caută biserica şi se apropie de Potir, îmi dă încrederea că nu suntem pierduţi. Asta va trebui să mă îngrijoreze: când nu voi avea posibilitatea să vin la Sfânta Împărtăşanie. Dar cât am această şansă, nu suntem pierduţi. Şi tinerii au înţeles acest lucru. Noi preoţii nu suntem deloc departe de tineri şi încercăm să vorbim pe limba tuturor, încât să putem să le aducem folos. Nu le spunem lucruri spectaculoase. Însă încercăm să ajungem la sufletul lor prin lucruri concrete. Atunci când predicăm, când ne adresăm lor, cercetându-i şi acasă, venind la spovedanie, stând de vorbă cu ei, căutăm ca spovedania să nu fie un moment de întrebări şi răspunsuri, interogatoriu: ai minţit, ai furat, ai înjurat. Nu! Spovedania e mai mult de atât. E sfat, e locul în care îmi lămuresc multe dintre probleme. cred că oamenii simt lucrul acesta, tinerii şi nu numai tinerii înţeleg că apropierea de biserică, de duhovnic – nu contează cum îl cheamă pe duhovnic – nu face altceva decât să ne aducă echilibru în viaţă, pentru că ne dă sens vieţii apropierea de Hristos”, este mesajul preotului Nicolae.