PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Încă 11 morminte ale victimelor lagărului de la Periprava, găsite fără niciun ajutor de la guvernul Cîţu

Din şapte ani, în cinci investigaţiile s-au făcut cu sprijinul şi pe banii statului, adică în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Acesta e al doilea an, în care statul român nu mai ”aruncă banii” pe victimele regimului totalitar comunist. Dar însuşindu-şi ”doctrina Adrian Năstase”, care susţinea că ”nu mai trebuie să privim spre trecut”, guvernul liberalo-userist a decis să coabiteze liniştit cu crimele comunismului. Crime pe care eu şi prietenii mei, ajutaţi de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi de Fundaţia Doina Cornea refuzăm să le lăsăm astupate, de nepăsare, ca şi de nisipul acestui colţ îndepărtat al Deltei.

Arheologia crimelor comunismului şi politica lor

La începutul anului 2020, de cînd în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a venit Alexandra Toader, o doamnă consilier ieşită de pe culoarele  Cotroceniului lui Klaus Iohannis, s-a întîmplat că atît eu, cît şi arheologul Gheorghe Petrov am fost scoşi de la IICCMER, iar săpăturile arheologice în căutarea victimelor comunismului au fost definitiv sistate. Ca de alflel orice activitate propriu-zisă a insituţiei, în conformitate cu numele său. Nici domnişoara, între timp doamna Toader nu a mai fost zărită nici măcar pe culoarele instituţiei, chiar de către proprii angajaţi, conducînd IICCMER-ul prin procură.

Ceea ce înseamnă că misiunea principală a Alexandrei Toader, dată de mentorul acesteia, consilerul prezidenţial-ambasador Andrei Muraru, acelea de stopare a investigaţiilor crimelor comunismului, a fost adusă la bun sfîrşit. Dacă Clotilde Armand, Digi 24 sau Gabriel Liiceanu caută nod în papură Insitututlui Levantului, spre exemplu, ca exemplu de ”stat la stat”, toţi aceştia ar trebui să stea de vorbă măcar puţin cu domnişoara Toader. Dacă dau de ea.

Scriu aceste cuvinte cu năduf, din nisipurile Peripravei unde, cu toată înţelegerea şi bunăvoinţa procurorilor militari de la Parchetul General, continuăm cercetările în dosarul deschis din 2015, asupra ”morţilor suspecte” a deţinuţilor aruncaţi fără cruce, pe care am început să-i găsim din vara acelui an, îngropaţi la puţin peste jumătate de metru adîncime în nisip, în partea din faţă a cimitirului lipovenesc din Periprava.

Ştiam de acest loc, ca fiind acela în care au fost îngropaţi pe ascuns deţinuţii politici morţi la Periprava, în urma epuizării, foamei, bolilor şi torturilor îndurate, încă din vara anului 2008, cînd colaboratori ai mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care îi trimisesem în acest colţ straniu, frumos şi trist, au identificat locul, pe baza mărturiilor sătenilor. Săpăturile nu s-au mai putut derula în vara anului 2010, cum le planificasem, pentru că atunci, în urma intervenţiei lui Traian Băsescu, la solicitarea lui Vladimir Tismăneanu, care dorea insitutul ca sinecură pentru sine, am fost înlăturat de la conducerea IICCMER-ului pe care îl creasem şi instituţia a scos, oficial, din preocupările sale, orice investigare a crimelor comunismului.

Aşa s-a întîmplat şi de anul trecut încoace, numai că toate s-au petrecut mai ”soft”, mai pe tăcute, dar cu aceleaţi rezultate. Doar că preşedinte nu mai e Băsescu, ci Iohannis, iar locul lui Timsăneanu, ca ”şoptitor” la urechea prezidenţială a fost luat de Andrei Muraru. Acum, ca şi atunci, nu m-am lăsat învins de ”sistem” – pentru că nu era vorba de mine, ci de nişte morţi fără cruce, de a căror existenţă ştiam.

Cu ajutorul Proniei şi al oamenilor, am reuşit să continui şi atunci, în 2010, investigaţiile arheologice, înfiinţînd ”Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului”, a cărui activitate a fost reluată anul trecut, în 2020, tot în coordonarea mea, dar de astă dată în cadrul Fundaţiei ”Doina Cornea”, condusă de fiul acesteia, Leontin Iuhas. Doamna Cornea a sprijinit, todeauna cît a fost în viaţă, investigaţiile pentru recuperarea morţilor fără cruce ai comunismului. O face şi acum.

Tortura pe înţelesul tuturor, la Periprava

Anul acesta e de departe cel mai intensiv, în privinţa cercetărilor noastre. La solicitarea Parchetului Militar, care nu mai poate întîrzia finalizarea cercetărilor în acest dosar, am intensificat căutarea victimelor şi ne apropiem de sfîrşit, adică de escavarea întregului perimetru din suprafaţa cimitirului lipovenesc din Periprava, unde au fost îngropaţi, noaptea pe ascuns, aşa cum îşi amintesc localnicii, morţi aduşi noaptea cu căruţele, fie dinspre lagărul de la Grind (dinspre Pădurea Letea), fie dinspre Dunăre, unde pe braţul Chilia, în dreptul Peripravei, staţionau două bacuri sub pavilioane şi cu nume străine (grecesc şi franţuzesc), pentru a induce în eroare navigatori şi turişti. Ele erau de fapt închisori plutitoare, în care mulţi deţinuţi şi-au găsit sfîrşitul.  Florin Pavlovici, unul dintre supravieţuitorii condiţiilor groaznice de detenţie de la Peripava, îşi amintea în cartea sa de memorii, ”Tortura, pe înţelesul tuturor” coborîrea sa într-un şlep pe braţul Chilia pînă în Deltă, pînă la Periprava, unde s-a oprit. ”A poposit la Periprava,  cimitirul multor valuri de condamnaţi politic, iar cîteva sute au ancorat pe braţul Chilia, la vărsarea Dunării în mare, în două bacuri, mascate sub pavilion francez şi grecesc. Eu am nimerit sub steagul grecesc, salutat zilnic de vapoarele ce treceau pe acolo, fără ca marinarii să-şi închipuie că salutul lor se adresa unei puşcării. Nici nu ar fi avut cum să îşi închipuie. Atunci cînd vasele străine se apropiau prea mult, deţinuţii erau băgaţi repede în adîncul bacului, iar cei cîţiva soldaţi de pe punte, cu priceperea securiştilor de a acţiona în travesti, îşi puneau basmale şi îşi trăgeau rochii peste uniformă. Ochilor indiscreţi li se sugera imaginea unor tinere şi apetisante neveste de pescari. Malul la care am tras era oarecum pustiu: cîteva sălcii, o fîşie îngustă cu vegetaţie săracă, iarbă uscată şi stuf, dincolo de care se scălda în lumina orbitoare a acelui ţinut eternul dig; aveam să-l supraînălţăm şi să-l continuăm, pînă toamna tîrziu”.

Condiţiile de muncă erau de-a dreptul inumane, povesteşte acelaşi Florin Pavlovici: ”în vara anului 1962, la digul de la Periprava, în Delta Dunării, Gaby Michailescu abia dacă mai putea să împingă roaba, cu două, trei lopeţi de pămînt în ea. Locuiam pe un bac ancorat pe braţul Chilia, dormeam în pîntecele vasului, presaţi ca sardelele în cutia de conserve, ţînţarii ne mîncau de vii, nenea Gaby ajunsese străveziu, părea o sperietoare de ciori, înjghebată din beţe de un copil talentat. Se încuraja singur spunînd că, dacă francezii sau englezii ar fi siliţi să trăiască în bacul de la Periprava, ar ajunge pe loc hrană la peşti. Orice popor civilizat ar pieri, dacă nu de pe urma torturilor, cel puţin de ruşine. Pe unde ar scoate cămaşa parizienii? îşi exersa el retorica. Însă noi ne ţinem, adăuga victorios. Mîndria patriotică din comentariul său nu putea ascunde totuşi reproşul lipsei de civilizaţie. Într-o seară, brigăzile s-au aliniat în ţarcul de pe mal, iar codaşii în muncă au fost scoşi în faţa frontului. Printre ei, Gaby Michailescu. Comandantul bacului, plutonierul Lungu, a venit cu un braţ de nuiele de salcie şi nu s-a lăsat pînă nu le-a rupt pe toate. Marele prieten al lui Iancu Brezeanu şi al Mariei Tănase, al lui Ionel Fernic şi al lui Grigore Vasiliu-Birlic, al Elvirei Popescu şi al lui Puiu Iancovescu a fost bătut la palmă ca un şcolar leneş şi nespălat. Iritat de figura sumbră a supliciatului, plutonierului i s-a părut că tot nu l-a pedepsit îndeajuns pe bandit. Se simţea prea obosit însă pentru a-şi procura alte vergi; s-a resemnat să-l înjure sănătos. Cîteva zile, palmele lui Gaby Michailescu au rămas umflate ca aluatul pus la dospit în covată. Nici dacă i s-ar fi băgat drojdie sub piele nu ar fi crescut aşa de frumos”.

Pe lîngă bătaie şi munca istovitoare, foamea şi nelipsiţii ţînţari ai Deltei, în faţa cărora deţinuţii nu aveau nicio apărare, le transformau viaţa într-un iad. ”Trupele de pază stăteau la înălţime, pe platforma de la prova bacului, avînd o perspectivă exactă a tot ceea ce se petrecea la picioarele lor. Pe platforma aceea, păzită în permanenţă de santinele înarmate, soldaţii îşi aveau şi dormitorul, şi bucătăria. Restul ambarcaţiunii ne aparţinea. Dormeam în măruntaiele vasului, în cala înghesuită, prevăzută cu patru rînduri de paturi suprapuse, pe care învăţaserăm să ne căţărăm cu agilitate. Zăpuşeala din cutia aceea metalică era înfricoşătoare. Doar ţînţarii se simţeau bine acolo, camuflaţi în aburii trupurilor noastre, de pe care curgeau sudorile chiar şi în somn. Epuizaţi de muncă, zăceam nemişcaţi, ca nişte cadavre, în timp ce ţînţarii atacau în roiuri dense, densitate de junglă, de ţinuturi paludice, însoţiţi de muzica aceea subţire, zumzăitoare, care intra în urechi, spărgea timpanele, trecea dincolo de auz şi se instala în creier, cu o agresivitate de nesuportat. Cum nu te poţi apăra de gînduri rele, aşa nu te puteai apăra de ţînţari. Erau atît de mulţi, că păreau să se amestece cu aerul în proporţii egale, iar agresivitatea, violenţa lor monotonă îi făceau de nesuportat. Crepusculul părea să le mărească dimensiunile pînă la halucinaţie, în lumina puţină căpătau contur, luau forma unui stol de lăcuste. Aerul fierbinte din bac, otrăvit de respiraţia noastră, le uşura zborul. Atunci coborau peste tot ce era viu, atacau în cohorte, în escadrile, în legiuni. Plonjau, pentru a se opri o clipă în aer, apoi se lăsau oriunde simţeau căldura de animal, pe piele, pe păr şi pe haine. Fiecare centimetru de piele descoperită era străpuns de trompele lor sensibile, faţa, braţele, gîtul deveneau un vast şi dureros teren de vînătoare. Dimineaţa, dar mai ales seara, aveau un ceas al lor cînd îşi încoronau victoriile cu acte de sinucidere, o oră dementă în care se umflau de sînge pînă plesneau, într-o pastă roşie, otrăvită, ce nu se mai coagula. Erau flămînzi şi lacomi, nu se lăsau alungaţi, cotropeau totul, ca nisipul, ca ploaia, nu cunoşteau teama, n-aveau instincte de apărare. Nu le rezistau nici cămaşa, nici zeghea, nici măcar pătura de puşcăriaş, cu ţesătura ei tocită. Noapte de noapte, înţepăturile se rînduiau pe pielea noastră ca hieroglifele în piatră. Numai la izolator aveai scăpare”.

Izolatorul era în lagărul de la Grind o groapă simplă, săpată în pămîntul nisipos şi pe jumătate plină cu apă, transformînd zilele de izolare într-un iad, din cauza ţînţarilor. În schimb, pe bacuri, din acest punct de vedere, să ajungi la izolare avea şi o parte bună, povesteşte acelaşi supravieţuitor al Peripravei, pentru că izolarea era de fapt ”puţul cu lanţuri al ancorei, o gaură sub puntea de la pupa, strîmtă cît o cămară, cu o fereastră rotundă în peretele exterior, un fel de hublou prin care se coborau şi se urcau lanţurile ancorelor. Ca loc de pedeapsă, era ideal. I-am verificat personal calităţile, în trei zile de izolare primite pentru că nu-mi scosesem boneta în faţa comandantului Lungu. Îngropat sub nivelul apei, noaptea mureai de frig, iar ziua, cînd pereţii şi tavanul de fier se încingeau sub soarele nemilos al Deltei, de nu puteai să-i atingi cu mîna, te sufocai de căldură. Era beznă şi mirosea a rugină, aerul avea gust înţepător, dar nu se auzea muzica ţînţarilor. Cînd descopereai asta, bezna devenea caldă şi te simţeai în ea ca într-o vizuină, ca într-o placentă, părea un spaţiu ocrotitor şi matern. În puţul cu lanţuri nu erau ţînţari”.

Apoi, capriciile vremii treceau şi ele la răboj propriile victime, printre deţinuţi, aşa cum povestea acelaşi Florin Pavlovici: ”Colegul meu de lot, Nelu Tomescu, mi-a vorbit despre gerul de la sfîrşitul lui ianuarie 1960, cînd bacul pe care locuia trosnea sub presiunea gheţii, iar puntea puşcăriei plutitoare ajunsese depozit de morţi. Locul era strîmt, morţii erau mulţi, aşa că se găsise soluţia să fie legaţi doi cîte doi, faţă către faţă, înghesuiţi, semănînd ei înşişi cu nişte maldăre de stuf ceva mai scurte şi mai subţiri. Înfrăţiţi prin suferinţă, bandiţii se înfrăţeau şi în moarte. Pămîntul îngheţat refuza să-i primească, aşa că zăceau înşiraţi, în aşteptarea dezgheţului. Abia către primăvară i-au dus şi i-au îngropat în cimitirul de la Chilia Veche sau Periprava, iar cineva care a ajutat la transportarea lor mi-a spus că aveau buzele, nările, pleoapele şi alte părţi moi mîncate de şobolani”. Acum trei ani am găsit, confirmînd spusele lui Pavlovici, într-una din gropile săpate la Periprava scheletele a doi deţinuţi, îngropaţi strîns lipiţi unul de celălalt şi înfăşuraţi într-o rogojină. Tortura era într-adevăr ”pe înţelesul tuturor”, la Periprava, unde în acest an am găsit încă 11 gropi ale unor morminte anonime, pe lîngă cei 55 de morţi găsiţi pînă acum. Probabil tot atîţia deţinuţi politici, aruncaţi în gropi săpate în nisip, în opinia lui Gheorghe Petrov, şeful echipei de arheologi. Mare parte a morţilor descoperiţi în acest an aparţin tot victimelor ”vieţii de lagăr” de la Periprava. Loc straniu, uitat de timp şi timpuri, în care realitatea depăşeşte ficţiunea şi asupra cărei poveşti voi reveni. Ca şi asupra ceea ce ne-a ascuns nisipul cimitirului lipovenesc, pînă acum.