PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / ”Ochiul şi timpanul”: 651.302 de informatori ai Securităţii ne-au supravegheat şi unii o fac încă

Probelma Securităţii a agitat multă vreme apele după Revoluţie, fiind una dintre revendicările principale ale ”societăţii civile” în primul deceniu. Dar fără niciun rezultat. La fel s-a întîmplat şi cu informatorii ei. ”Fără securişti”, a fost un slogan care nu s-a împlinit niciodată. Acum însuşi ”societatea civilă” a fost ”înregimentată”. Ca urmare, despre acest subiect aproape că nu se mai vorbeşte. A devenit istorie. Dar e o istorie care ”modelează” prezentul.

”Notă informativă” cu privire la informatori

Informatorii Securităţii au fost mulţi: în total, peste jumătate de million de oameni (mai precis, există 507.003 ”dosare de reţea” arhivate). Dintre aceştia, 144.289 erau activi şi furnizau informaţii Securităţii în 1989, dosarele lor fiind ”în lucru” la ofiţeri. Deci, în total .651.302 de informatori despre care ”se ştia”. Ei n-au rămas de izbelişte: au fost preluaţi de noile ”strucruri de informaţii”, în special de SRI – cum s-a întîmplar şi cu securiştii care-i recrutaseră. Aşa s-a făcut că numărul doarelor acestora care au ajuns la Consilul Naţional pentru Studierea Arhievlor Securităţii a fost mult mai mic.

Cifrele de mai sus provin din arhiva personală a lui Constantin Ticu Dumitrescu, cel care s-a ocupat intens de deconspirarea Securităţii, dar a cărui lege a fost mutilată chiar de colegii săi ţărănişti, puternic infiltraţi de informatorii Securităţii, puşi în slujba ”noilor stăpîni”.   

CNSAS n-a avut acces nici la cartoteca fostei Securităţi. Aceasta conţinea evidenţa informatizată a ”reţelei informative”, o reţea ”moştenită” nu doar ca istorie, ci preluată ”din mers” de Serviciul Român de Informaţii.

În 1972, prin adresa 520.420 din 15 aprilie 1972, generalul Pavel Costandache, comandantul Centrului de Informare si Documentare al Securităţii trimitea tuturor Inspectoratelor judeţene ordinul de a se ţine evidenţa reţelei informative, adică a tuturor delatorilor pe care se baza întreg eşafodajul muncii de securitate, în niste registre special tipizate. Aceste registre au fost apoi introduse în computerele de la CID şi în cartoteci de evidenţă a surselor informative, care erau împărţite, conform metodologiei specifice Securităţii, în patru categorii: gazde, colaboratori, informiatori şi rezidenţi.

Informatorii, pe ”categorii”

Prima categorie, aşa-zisele gazde, erau cei care, cu voie sau de nevoie (adică în urma unui şantaj), îşi puneau locuinţa periodic la dispoziţia unui ofiţer de Securitate. Acesta din urmă îşi putea întîlni astfel sursele de informaţii în condiţiile de conspirativitate prevăzute de regulament. A doua categorie o constituiau colaboratorii Securităţii, care erau cam jumatăte din totalul celor înregistraţi în evidenţele reţelelor informative. Ei aveau întîlniri ocazionale cu securiştii, oferindu-le informaţii semnate.

Cei care acceptau compromisul pînă la capăt, deveneau informatori. În acel moment, declaraţiile anterioare sau orice document care cuprindea datele lor de identitate, excluzînd angajamentul si registrul de evidenţă erau distruse, pentru a se asigura protecţia reţelei informative. După ce, printr-un acord scris, informatorul primea un pseudonim operativ, colaborarea lui cu Securitatea lua un caracter organizat, întîlnirile cu ofiţerul de legătură devenind mai mult sau mai puţin periodice.

Ultima categorie la care registrele reţelei informative a Securităţii fac referinţă o constituie rezidenţii. Ei erau oameni în care Securitatea avea deplină încredere, fiind capabili să-şi dezvolte chiar o mini-reţea informativă proprie şi chiar să treacă la iniţiative, în postura unor ofiţeri de Securitate sub acoperire. Fiind lunar plătiţi pentru activitatea lor, rezidenţii erau consideraţi un fel de securişti cu jumătate de normă. De altfel, foarte mulţi dintre ei erau capabili prin poziţie socială şi pregătire de o colaborare la un asemenea nivel cu Securitatea.

O categorie aparte au fost membrii de partid folositi în “munca de Securitate”, numiţi în documentele  operative “persoane de sprijin”. După 1968, conform ordinelor date de Ceauşescu personal, un comunist nu putea fi racolat de Securitate ca informator, decît cu avizul forurilor de partid locale, cerut expres şi nominal de către şeful inspectoratului Securităţii. Acordul nu era niciodată refuzat.

Evidenţa acestor informatori mai de soi era ţinută de primul secretar al judeţului, de ofiţerii care îi aveau în reţea şi de şeful Inspectoratului, care emitea adresele în vederea aprobării către primul secretar. Ceea ce se poate reconstitui mai greu, dar totuşi se poate, prin cercetarea dosarelor celor urmăriţi de ei (pentru că delaţiunile nu li se păstrau în mape nominale), este activitatea de turnător a fiecăruia. Cum s-a întîmplat cu Traian Băsescu…

”Norma” de turnat la Secu

Ofiţerii Securităţii aveau ca normă de serviciu recrutatea a minimum 40 de informatori fiecare. Aceştia erau de mai multe categorii: rezidenţi, un fel de securişti cu jumătate de normă, avînd propria ”reţea” de culegre de informaţii, informatori propriu-zişi, cu angajament şi note informative, colaboratori, precum elevii deja menţionaţi care furnizau ocazional informaţii şi ”gazde” ale unor ”case de întîlniri”, cei care-şi puneau locuinţa la dispoziţie, atunci cînd securistul le-o cerea, pentru a se întîlni acolo cu cei din ”reţeaua” sa.

Toţi aceştia, lucrînd intens pînă în zilele Revoluţiei, s-au simţit fără stăpîn cînd ”sistemul” a căzut, dar nu pentru multă vreme. Şi-au revenit curînd, ca şi stăpînii lor.

Mulţi dintre informatorii Securităţii activi la Revoluţie s-au retras din activitate, din motive biologice. I-a retras de fapt Dumnezeu. Dar ei aveau cui să predea ştafeta: în 1989, în jur de 20 de prcente din ”reţeaua informativă” a fostului Departament al Securităţii Statului era formată din minori, recrutaţi în general prin ”minciuni patriotice”, dar şi prin şantaj.în special dintre elevii de liceu, dar şi de şcoală generală.

Cel mai mic informator-elev al Securităţii pe care l-am găsit în scriptele acesteia era un elev în clasa a IV-a, etnic german din Sibiu, care trebuia să povestească securitului care l-a recrutat dacă părinţii lui şi învăţătoarea vorbesc ceva despre emigrarea în Germania.

Poveştile individuale ale informatorilor sînt adesea sordide. Pornesc de la invidie, meschinărie şi răutate şi încheie cu un şantaj îngrozitor, care-l transformă, de fapt, pe informator într-o victimă a unui system menit să pervertească firea umană, pentru a asigura securitatea şi stabilitatea regimului Ceauşescu.

”Notă informativă” cu privire la arhivele Securităţii

După 1989, după ”micul accident” pe care l-au suferit în decembrie, securiştii şi-au revenit rapid. Una dintre primele acţiuni întreprinse a fost punerea la adăpost a vastelor reţele informative cu care împînziseră ţara. Puţin după apariţia sa, Serviciul Român de Informaţii a fost abilitat prin Hotărîrea de Guvern 1134 din 1990 cu “conservarea dosarelor constituite pe baza prelucrării arhivelor preluate de la organele de Siguranţă şi care se referă la acţiuni îndreptate împotriva siguranţei statului român anterior anului 1944, precum şi cele ulterioare care se referă la acţiuni de spionaj-trădare, activităţi subversive cu caracter legionar, naţionalist iredentist, fascist sau terorist-diversionist”(s.n.).

Acest eufemism decria, în mentalitatea autorităţilor române din 1990, partea din arhiva fostei Securităţi (instituţie al cărei nume nici măcar nu este pomenit de respectiva HG), care rămînea astfel în custodia SRI. Era astfel pusă la adăpost de ochii opiniei publice cea mai importantă parte a moştenirii Securităţii: arhiva, din care o mare cantitate de dosare i-ar fi putut demasca pe informatorii poliţiei politice.

Reţeaua informativă şi rezultatele activităţii trebuiau protejate, între altele, pentru că Seriviciul Român de Informaţii demarase o vastă operaţiune de recuperare a fostelor structuri informative pe care se bazase Securitatea.

După datele oficiale, această arhivă totaliza în preajma promulgării Legii Ticu (la finele anului 1999) circa 24.000 metri liniari de dosare, dintre care o treime (în jur de 8.000 metri) sînt la depozitele centrale din Bucureşti, iar restul se află la celelalte 40 de filiale judeţene ale SRI. Potrivit Legii 187/1999, cea mai mare parte a acestor documente ar fi trebuit să intre în gestiunea CNSAS, pentru a reconstitui activitatea de poliţie politică a Securităţii.

Dar s-a întîmplat aşa numai după mulţi ani, cu ţîrîita şi nici acum procesul nu e definitiv încheiat: mai sînt interese şi personae de protejat, dacă e să ne gîndim la minorii în slujba Securităţii în 1989. Care sînt maturi acum şi în putere, unii probabil chiar la putere şi ale căror nume ”nu e bine” să le ştim…

Arhiva Securităţii e numai o optime din cît s-a păstrat de la STASI

În calea acţiunii legale de deconspirare a Securităţii pe care şi-o propunea cîndva societatea civilă şi a căreia i s-a dedicat Constantin Ticu Dumitrersu au stat trei mari piedici. Prima, în faptul că, sub pretextul protejării popriei reţele informative (din care o parte serioasă au fost, cum spuneam, şi informatori ai Securităţii) sau a păstrării unor dosare de urmărire încă deschise (adică, dosarele acelor persoane care au fost în vizorul Securităţii şi au rămas în vizorul SRI), o parte a arhivei Securităţii a rămas clasificată strict secret, în custodia Serviciului Român de Informaţii.

A doua piedică în calea acestei reconstituiri a constat în faptul că, în cei peste zece ani de la preluarea ei, arhiva Securităţii a fost serios periată. Aşa se întîmplă, de pildă, că dosare care existau acolo în 1995, acum nu se mai regăsesc – de exemplu, dosarul lui CV Tudor, citat în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, editată chiar de SRI. Nu întîmplător, cantitatea de arhivă a fostei Securităţi reprezintă abia o optime din arhiva pe care Autoritatea Federală pentru studierea STASI a preluat-o de la fosta poliţie politică est-germană (24 kilometri de dosare produse de Securitate, faţă de peste 180 kilometri ale STASI).

Disproporţia ar putea fi explicată fie prin faptul că securiştii români, spre deosebire de colegii est-germani, nu ştiau, de fapt să scrie – ceea ce, nu-i aşa, nu e cazul, fie prin “Berevoieşti, să trăieşti”, formulă de salut adoptată de ofiţeri de informaţii mai glumeţi, în împrejurările în care se descoperise că în localitatea cu pricina s-a încercat distrugerea unei părţi din arhiva Securităţii. Dincolo de glumele lor, s-a uitat repede că la Berevoieşti SRI-ul a îngropat şi ars în anul 1991 nu mai puţin de 7 tone de dosare şi că, la vremea respectivă, oficialii Serviciului i-au pedepsit pe autori nu pentru distrugere de documente, ci pentru că “s-a aflat”.

Vreme de un deceniu, nu doar arhiva s-a împuţinat văzînd cu ochii, ci şi numărul informatorilor fostei Securităţi. În vremea în care conducea SRI-ul, vorbind la un moment dat despre informatori la una din primele conferinţe de presă pe care le-a susţinut, Virgil Măgureanu avansa numărul de 400.000 de oameni care au colaborat cu fosta poliţie politică comunistă.

Cifra nu este departe de adevăr, trebuind însă să suporte adăugiri. Spre exemplu, la Sibiu, pînă în decembrie 1989 în cele trei registre de evidenţă a reţelei informative au fost trecute numele a peste 10.500 de persoane, dintre care aproximativ jumătate erau activi în zilele Revoluţiei. Raportînd acest număr la cifra populaţiei active din Sibiu, obţinem concluzia că 10 procente dintre cetăţenii maturi ai oraşului turnau la Securitate. Iată însă că, din cei “zece negri mititei” din 1990, peste ani a rămas doar unul, şi acela bolnav: în 1997, unul dintre responsabilii arhivei SRI preciza public că în evidenţele fostului Centru de informare-documentare al Departamentului Securitatii Statului (cartoteca arhivei Securităţii) se regăsesc numele a doar 135.000 informatori.

 Al treilea motiv, dar primul în ordinea importanţei care a făcut misiunea CNSAS de preluare a arhivei fostei Securităţi şi investigare a activităţii acesteia de poliţie politică extrem de dificilă a fost un adevărat ”sindrom”, o ”alchimie” prin care securiştii s-au transformat în păpuşarii scenei politice din România.