Problema câinilor vagabonzi, eşec total al autorităţilor. Ce soluţii există? Campanie MEDIAFAX - GÂNDUL - APROPO

Problema câinilor fără stăpân este, în principiu, una pe cât de simplă, pe atât de sensibilă. Cu o componentă emoţională puternică, întreaga tevatură făcută în chestiunea câinilor vagabonzi a împărţit rapid comunităţile româneşti în două tabere: una a celor miloşi, care suferă la ideea castrării sau, mai rău, a eutanasierii câinilor vagabonzi, şi o alta a celor mai pragmatici, care doresc rezolvarea problemei şi, în final, siguranţă în oraşele în care trăiesc sub ameninţarea atacurilor animalelor.

Nefiind o chestiune complicată ci, mai degrabă, una din seria celor simpliste, în care apelul la emoţie este preponderent, tot românul ajunge rapid să aibă o părere, astfel că problema câinilor a ajuns rapid una de interes general, una "de audienţă" masivă, evident speculată de animalele politice ale ultimilor ani.

Cel care a dat tonul propunerilor de rezolvare a problemei istorice a câinilor vagabonzi a fost actualul şef de stat, pe vremea când era primar peste Capitală. Băsescu propunea atunci eutanasierea animalelor, stârnind discuţii interminabile atât în Bucureşti cât şi restul ţării. Ba chiar şi Vest, unde exista, pe de-o parte, o veche tradiţie în ocrotirea şi protecţia responsabilă a animalelor şi, pe de altă parte, o idee total eronată despre amploarea "fenomenului" câinilor vagabonzi din Bucureşti.

O problemă istorică, moştenită din nebunii ani '90, a divizat societatea românească la acea vreme, primarul Băsescu fiind criticat dur şi privit ca un om "crud".

Apariţia în poveste, în anul 2000, a fostei artiste Brigitte Bardot, transformată într-o înfocată apărătoare a drepturilor animalelor, a ridicat enorm vizibilitatea dezbaterii, primarul Băsescu speculând vizita şi semnând cu fosta cântăreaţă şi actriţă un protocol prin care se învoia să renunţe la ideea eutanasierii câinilor de pe străzi. Probabil însă pentru a ţine povestea caldă, campania de exterminare a câinilor a fost continuată de Băsescu, aclamat şi criticat deopotrivă în comunitate, dar constant în centrul atenţiei publice în problema câinilor. Au urmat ani de linişte, curmată când şi când de valurile provocate de apariţia unor informaţii conform cărora "diabolicul" Băsescu ordonă uciderea câinilor nimănui.

Şase ani mai târziu, când Băsescu devenise deja de ceva vreme preşedinte al ţării, avea să vină dovada că problema câinilor vagabonzi nu a fost nici pe departe rezolvată odată cu încheierea "protocolului Băsescu-Bardot", care prevedea chestiuni de bun simţ precum sterilizarea şi închiderea câinilor vagabonzi în adăposturi finanţate cu bani deopotrivă de la stat şi de la ONG-urile iubitoare de animale.

În ianuarie 2006, o ştire face înconjurul lumii: un japonez, preşedinte - culmea! - al unei organizaţii româno-nipone, moare în chinuri groaznice în câteva zeci de minute, pe stradă, în Bucureşti, după ce a fost muşcat de un câine. Muşcătura câinelui i-a secţionat japonezului artera femurală, acesta căzând mort în stradă, în jumătate de oră. În Bucureşti, Capitala chipurile pregătită ca, în mai puţin de un an, să intre în lumea bună a Europei.

Îmbolnăviţi brusc de hărnicie, mai marii administraţiei româneşti pornesc ofensiva împotriva câinilor. Pe-atunci viceprimar la Bucureşti, Răzvan Murgeanu afirma, după tragedia japonezului, că "trebuie luate măsuri de urgenţă, radicale", dar şi că "trebuie modificată legea".

Încă de-a doua zi, zeci de câini din zecile de mii care bântuie străzile Capitalei au fost prinşi de puţinele echipe de ecarisaj ale instituţiei de specialitate. Acţiuni similare au început şi în alte mari oraşe ale ţării.

Problema imposibil de rezolvat pentru sistemul public românesc al ultimilor 20 de ani avea să se complice, pe măsură ce se năştea un nou fenomen: câinii prinşi erau "revendicaţi" de cei "miloşi", care-i salvau astfel de la eutanasiere, dar care-i lăsau din nou pe stradă imediat ce-i scoteau din adăposturile unde-şi aşteptau rândul la injecţia letală. Astfel, eforturile şi-aşa anemice ale autorităţilor locale erau anulate de inconştienţa românilor miloşi.

Pe de altă parte, în paralel cu intervenţiile scremute ale primarilor din întreaga ţară, românii erau captivaţi de procesul-fenomen al lui Boschito, aşa cum avea să fie botezat de presă câinele care l-a ucis pe ghinionistul japonez. Statul cerea uciderea lui, în vreme ce două organizaţii se luptau pentru a obţine custodia animalului.

Însă numărul celor muşcaţi de câinii de pe străzile din Bucureşti rămânea constant, conform statisticilor.

În lunile următoare, Guvernul propune un proiect de ordonanţă de urgenţă care să permită eutanasierea rapidă a maidanezilor, iubitorii de animale protestează prin oraş, evident nemulţumiţi, cazul japonezului este închis, iar numărul bucureştenilor muşcaţi de câini rămâne - aţi ghicit! - constant: cam 60 de oameni pe zi ajung la spital muşcaţi de câini.

Câteva luni mai târziu, o fetiţă din Hunedoara ajunge să fie operată de medicii din Hunedoara după ce a fost muşcată de câini, un copil este atacat şi muşcat dur de o haită de maidanezi la Petroşani, iar doi ani mai târziu o fetiţă moare sfâşiată de câini, la Constanţa.

În aceşti doi ani, ordonanţa de urgenţă a Cabinetului se pierde în hăţişul legislativ, iar tema este speculată la maximum: apar mai multe proiecte de acte normative contradictorii, unele propunând eutanasierea animalelor, altele interzicând crudul procedeu. Niciunul nu a fost însă adoptat şi aplicat.

O propunere interesantă a fost făcută de vicepreşedintele Comisiei Europene, Franco Frattini, care a susţinut înlocuirea măsurii de eutanasiere a câinilor vagabonzi cu aceea de sterilizare şi returnare a animalelor în mediul din care au fost ridicate, aducând ca argument eficienţa, costurile scăzute şi etica. Administraţia românească nu a putut găsi însă banii şi mijloacele necesare, în ciuda promisiunii de sprijin din partea unor organizaţii serioase de protecţie a animalelor, atât româneşti cât, mai cu seamă, din străinătate.

Important este însă că, la câteva luni după ce o lege fantezistă aparţinând lui Marius Marinescu - fost senator PRM, actual aghiotant al liderului formaţiunii, Corneliu Vadim Tudor - trece de Senat, o statistică arată că trei sferturi dintre câinii adunaţi de pe străzi de hingheri sunt "adoptaţi" din adăposturi de bucureşteni, unii chiar înainte de a fi sterilizaţi.

Administraţiile din teritoriu sunt confuze, astfel că municipalitatea din Bacău anunţă că renunţă la intenţia de eutanasiere a animalelor de frica unor procese, iar primarul de Târgu Mureş cere Cabinetului să reglementeze de urgenţă problema, îngrijorat de amploarea pe care a luat-o.

În continuare sute de români ajung zilnic la spital muşcaţi de câini, în timp ce Camera Deputaţilor nu are vreme să analizeze un act normativ menit să reglementeze în această chestiune. Şi, pentru ca tragi-comedia să fie autentic românească, o bătrână din Drobeta-Turnu Severin ajunge la spital muşcată de câini chiar în curtea unităţii sanitare.

La Bucureşti continuă protestele şi pichetele iubitorilor de animale faţă de cazurile izolate de eutanasiere, primarul Craiovei Antonie Solomon cere şi el Parlamentului o lege de exterminare a animalelor, însă nimic nu se întâmplă.

Până la începutul lui 2010, când prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei, anunţă că rezolvarea problemei câinilor fără stăpân reprezintă unul dintre obiectivele principale propuse pentru 2010, în acest sens având "în pregătire" un proiect de act normativ care să armonizeze legislaţia existentă şi să o îmbunătăţească. Cu amenzi pentru cei care "adoptă" câinii şi-i lasă apoi din nou pe stradă, cu amenzi pentru primarii care nu finanţează programele de sterilizare a animalelor şi cu posibilitatea ca acestea să fie eutanasiate.

Corect, dar doar un proiect.

Greu de transformat în realitate, însă, mai ales cu opoziţia primarului general Oprescu, un opozant declarat al măsurii de eutanasiere "prin natura meseriei" sale de bază. Propunerea lui Oprescu este, în schimb, ca problema câinilor să fie "tranşată de societate".

Opoziţia faţă de propunerile lui Atănăsoaei ia o formă internaţională atunci când Daciana Sârbu, europarlamentar român, interpelează de la Bruxelles Comisia Europeană în legătură cu această chestiune. La Bucureşti, ONG-urile iubitorilor de animale fac protest după protest, însă nimic concret.

Abia în septembrie 2010, Primăria Capitalei şi Vier Pfoten semnează un protocol de sterilizare a câinilor din Bucureşti, cu o cadenţă de 70 de câini pe zi. În aceste condiţii, după unele calcule ar avea nevoie de aproape trei ani de zile, toate lucrătoare, pentru a rezolva problema.

La sfârşit de ianuarie, o nouă ştire aduce România pe primele pagini ale ziarelor din lumea întreagă: o femeie moare sfâşiată de câini vagabonzi, în Bucureşti. Descrierea rănilor acesteia, făcută de medicul care a încercat s-o salveze, este şocantă.

Cu o zi înainte de moartea ei însă, primarul Capitalei anunţa, triumfal, evidenţa: "problema câinilor comunitari rămâne".

"Ceea ce înseamnă că legea nu funcţionează", continuă Oprescu, în declaraţia lui de joi, 27 ianuarie, constatând că situaţia femeii a fost generată de faptul că cei care "adoptă" maidanezii nu se ocupă de îngrijirea lor.

A doua zi, femeia devorată de câini moare în spital.

Oprescu a şi făcut, totuşi, ceva concret, cu finalitate. În 30 iunie 2010, după două încercări eşuate, a reuşit să-i convingă pe consilierii generali să aprobe înfiinţarea Autorităţii pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor, care înlocuieşte Administraţia pentru Supravegherea Câinilor fără Stăpân, o structură cu 298 de posturi condusă de Robert Lorentz, fost consilier la Ministerul Educaţiei în mandatul social-democratei Ecaterina Andronescu.

În rest, după schimbarea numelui, totul despre noua instituţie este la viitor. "Noua structură va face un recensământul periodic al animalelor de companiei din Capitală, va crea o bază de asistenţă sanitar-veterinară şi va pune în aplicare măsurile pentru oprirea abandonului animalelor. De asemenea, va identifica câinii, pisicile şi animalele de menajerie care prezintă risc epidemiologic crescut. Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor Bucureşti va înfiinţa Poliţia veterinară, care se va ocupa de monitorizarea animalelor de pe străzi şi de intervenţii. De asemenea, unităţi de tip SMURD ar urma să se ocupe de animalele aflate în dificultate, în cadrul unui proiect-pilot".

(Material realizat de Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro)

Răspunde aici: Cum ar trebui să se rezolve situaţia câinilor vagabonzi de pe străzile din România?

Citeşte mai multe despre problema câinilor vagabonzi pe www.gandul.info