Rămăşiţele a zece persoane executate în timpul comunismului, căutate după 60 de ani, nu au fost găsite în cimitir

Potrivit unui comunicat transmis, vineri, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în urma investigaţiilor arheologice efectuate între 8 şi 9 mai în Cimitirul Pomenirea din Arad, “nu a fost sesizată prezenţa sau urmele gropii comune care adăposteşte osemintele victimelor”. Este vorba despre rămăşiţele a zece persoane care au fost executate prin împuşcare la data de 1 septembrie 1958 în urma unei condamnări penale pentru fapte îndreptate împotriva regimului comunist. Potrivit IICCMER, varianta cea mai plauzibilă susţinea că trupurile victimelor au fost înhumate într-o groapă comună, săpată undeva în cimitirul Pomenirea din Arad.

“Intervenţia arheologică s-a desfăşurat în cursul zilelor de 8 - 9 mai şi a constat în verificarea celor trei suprafeţe indicate în raport. Pentru siguranţă, fiecare cadru de posibilă groapă a fost încadrat într-un cadru de săpătură mult mai larg, pentru a putea avea o vizibilitate clară a diferenţelor de sol în cazul prezenţei gropii de înhumare. Lucrarea a fost executată mecanizat şi a constat în decopertarea solului vegetal, răzuiri în straturi succesive şi practicarea excavaţiilor de profunzime până la atingerea unor adâncimi maxime de -1,30 metri în anumite locuri. Suprafaţa însumată a celor trei unităţi de săpătură executate a fost de 142,43 mp. Nicăieri în suprafeţele verificate, care au înglobat amplasamentele indicate de cercetarea georadar, nu a fost sesizată prezenţa sau urmele gropii comune care adăposteşte osemintele victimelor”, arată reprezentanţii IICCMER.

De asemenea, IICCMER a anunţat, vineri, că a sesizat Parchetul Militar Timişoara în privinţa acestui caz, care a deschis un dosar penal.

“Cercetările judiciare vor fi în măsură să poată pătrunde în multe din problemele necunoscute ale acestui caz, inaccesibile în prezent cercetării istorice. Descoperirea unor documente de arhivă sau chiar a unor martori în viaţă care au fost implicaţi în evenimente, ar putea conduce la obţinerea unor noi informaţii care să permită localizarea mormântului comun. Pentru IICCMER, cazul rămâne în continuare deschis”, scrie în comunicatul IICCMER.

Despre locul unde au fost îngropaţi cei zece bărbaţi au existat mai multe variante, de-a lungul timpului. Varianta cea mai plauzibilă susţinea că trupurile victimelor au fost înhumate într-o groapă comună, săpată undeva în cimitirul Pomenirea din Arad. Aceasta se bazează pe mărturia unui fost ofiţer de Miliţie care, cu mulţi ani în urmă, a indicat unei cunoştinţe zona unde s-ar afla mormântul. Informaţia, preluată prin două surse intermediare, a fost adusă la cunoştinţa IICCMER în cursul anului 2017. În vara anului trecut, o firmă din Ungaria specializată în prospecţiuni geofizice a realizat o scanare a terenului cu un aparat georadar, fiind vizată o parcelă a cimitirului unde se presupune că s-ar afla mormântul comun, terenul respectiv fiind ocupat în prezent doar de câteva morminte răzleţe marcate la suprafaţă. Măsurătorile înregistrate au depistat anumite anomalii în structura solului în trei locuri situate la distanţe apropiate între ele. În raportul tehnic acestea au fost marcate şi cotate dimensional într-un plan de zonă, fiind ierarhizate pe o scară a probabilităţilor. Suprafeţele indicate drept posibile gropi de mormânt prezentau toate forme dreptunghiulare, suprafaţa însumată a acestora fiind de 38,99 mp.

Conform reprezentanţilor instituţiei, după instaurarea regimului comunist, conducerea politică a ţării a iniţiat un program de anihilare a oricărei forme de opoziţie, iar metodele utilizate pentru îndepărtarea tuturor celor care se împotriveau noului regim au fost condamnarea pentru infracţiuni politice la pedepsa cu moartea sau încarcerarea în penitenciare, lagăre şi colonii de muncă, ori executarea sumară a oponenţilor fără existenţa unor sentinţe judecătoreşti.

“După moartea lui Stalin, în martie 1953, în unele ţări ale lagărului socialist au existat anumite tendinţe spre unele deschideri şi transformări social-politice sau de intensificare a opoziţiei împotriva regimurilor comuniste, iniţiate de anumite persoane sau organizaţii. În România, în cursul anului 1955, mai multe persoane de etnie maghiară şi română au pus bazele unei organizaţii clandestine de tip laburist-creştin, concretizată într-un partid politic, numit Partidul Muncitoresc Creştin. După cum rezultă din documentele Securităţii, scopul invocat al acestei mişcări politice anticomuniste a fost declanşarea unei lovituri de stat pentru răsturnarea prin mijloace violente a ordinii sociale existente şi reinstaurarea vechiului regim politic, această acţiune fiind preconizată a se înfăptui în cursul lunii august 1956”, a transmis IICCMER.

Organizaţia a avut un program ideologic concretizat într-un manifest de partid, care a fost conceput şi redactat în cea mai mare parte de către Szoboszlay Aladar, un preot catolic născut la Timişoara, dar legat de zona Aradului, unde a slujit în câteva parohii. Szoboszlay a fost liderul recunoscut al acestei formaţiunii politice, care, alături de alte persoane de încredere, a reuşit în condiţii de clandestinitate să adune mulţi aderenţi ce s-au organizat în grupuri subversive în mai multe zone din ţară. În cadrul filialelor teritoriale ale partidului au predominat membrii de etnie maghiară, ponderea românilor fiind de circa 15 %.

În programul Partidului Muncitoresc Creştin se acredita ideea creării unui stat confederal româno-maghiar şi chiar paneuropean, fiind propusă o structură de guvernământ bazată pe nişte principii de funcţionare ce urmau să conducă la rezolvarea definitivă a diferendelor istorice româno-maghiare. Între dezideratele propuse în acest program se situa introducerea sistemului pluripartidist în viaţa politică a ţării şi organizarea societăţii după nişte principii care nu nu aparţineau nici comunismului şi nici capitalismului. Promovarea acestor teorii au condus ulterior, după destructurarea organizaţiei şi arestarea multor membrii, la acuzaţii grave din partea Securităţii, susţinându-se că s-a militat pentru ştirbirea suveranităţii ţării şi subminarea regimul popular, atentându-se la cuceririle revoluţionare ale poporului român, fiind calomniată Uniunea Sovietică.

Activităţile planificate ale membrilor partidului au urmărit o colaborare cu anumite grupări şi persoane din Ungaria, care au fost implicate în pregătirea şi declanşarea Revoluţiei maghiare împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice, care a izbucnit în 23 octombrie 1956. După înăbuşirea revoltei populare din Ungaria în intervalul 4-10 noiembrie 1956, organizaţia şi-a sistat în mare parte activitatea. Între timp, Securitatea a început să adune informaţii despre această formaţiune politică clandestină precum şi despre persoanele implicate sau care au avut cunoştinţă despre aceasta. Arestările au început abia în toamna anului 1957, primul reţinut fiind Szoboszlay Aladar, iar în lunile următoare au mai fost arestate şi încarcerate aproape 200 de persoane.

După terminarea anchetei, Securitatea a trimis în judecată 57 de persoane, acest lot de inculpaţi primind numele de lotul Szoboszlay, după organizatorul şi ideologul partidului.

“Procesul a început în ziua de 17 aprilie 1958 la Timişoara în faţa Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, completul de judecată fiind prezidat de Macskasi Pavel, ajuns maior de justiţie fără a fi absolvent al vreunei facultăţi de drept. Instanţa a hotărât prin sentinţa penală nr. 719 din 30 mai 1958, pronunţată în dosarul de judecată nr. 357/1958, condamnarea a zece persoane la pedeapsa capitală, ceilalţi 47 de membri ai lotului fiind condamnaţi la pedepse grave cu închisoarea, dispunându-se şi confiscarea averii pentru toţi inculpaţii. Cât priveşte pe cei condamnaţi la moarte, acuzaţia principală adusă acestora a fost de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.P.R”, arată IICCMER.

Cele zece persoane condamnate la moarte sunt: Szoboszlay Aladár - preot catolic, Huszár Iosif - fost moşier, ultima ocupaţie geamgiu, Kónya Ştefan - avocat, Lukács Ştefan - fost contabil, ultima ocupaţie comerciant-gestionar, Tamás Imre - învăţător, Tamás Dezideriu - funcţionar, Orbán Ştefan - funcţionar, Orbán Carol - fost moşier, Ábrahám Árpád - preot catolic şi Fîntînaru Alexandru - avocat pensionar.

Toate persoanele condamnate au depus în 6 iunie 1958 recurs împotriva sentinţei, acesta fiind admis de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar, însă a fost schimbate doar două încadrări juridice pentru unii condamnaţi, fiind păstrată sentinţa cu pedepsele hotărâte de prima instanţă, care astfel a rămas definitivă. De asemenea, toţi condamnaţii la moarte au adresat cereri individuale de graţiere către Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., care au fost response. Astfel, după epuizarea acestei încercări de comutare a pedepselor, toţi cei zece condamnaţi la moarte au fost executaţi în ziua de 1 septembrie 1958.

Conform datelor consemnate în Fişele Matricole Penale ale persoanelor condamnate la moarte, acestea erau încarcerate la Penitenciarul din Arad începând cu ziua de 24 aprilie 1958, în timpul procesului fiind duse la Timişoara, atunci când era necesară prezenţa lor în faţa instanţei. Tot din aceste fişe rezultă că înainte cu câteva zile de punerea în practică a pedepsei, condamnaţii au fost ridicaţi din Penitenciarul Arad de către delegaţii Regionalei de Securitate Timişoara spre a fi executaţi.

Din conţinutul proceselor verbale de execuţie, întocmite individual pentru fiecare condamnat, rezultă că îndeplinirea sentinţei s-a făcut în noaptea zilei de 1 septembrie 1958, între orele 23.00 şi 24.00, oamenii fiind ucişi prin împuşcare după ce au fost aşezaţi cu spatele la grupa de execuţie.

“Deşi în aceste documente oficiale nu se specifică locul precis unde s-a desfăşurat execuţia, înţelesul ar fi că aceasta a fost în incinta Penitenciarului Timişoara, lucru care însă trebuie cercetat şi stabilit cu precizie. După execuţie, trupurile morţilor au fost predate comandantului Penitenciarului Timişoara pentru a dispune înhumarea lor. Decesele au fost oficializate abia în anii următori, fiind întocmite certificate de moarte pe baza cărora decesele au fost înregistrate în registrul stării civile de la Sfatul Popular al oraşului Timişoara, aceste consemnări fiind dispersate în perioada anilor 1960-1971”, arată IICCMER.

După căderea regimului comunist, rudele şi urmaşii celor executaţi au început să facă demersuri la diferite instituţii ale statului pentru a afla locul unde au îngropaţi, scopul fiind recuperarea osemintelor şi reînhumarea lor creştinească. Acest lucru nu s-a putut însă realiza deoarece nu existau informaţii sigure despre locul înhumării.

“În anul 2010 s-a reuşit totuşi să se facă pe cale juridică o oarecare dreptate morală pentru cele 10 persoane ucise în 1958 din motive politice. Printr-o cerere adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Cluj la data de 31 ianuarie 2007, d-na Szabo Emilne Alexandra, sora lui Szoboszlay Aladar, în prezent decedată, a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 719 din 30 mai 1958 pronunţată de Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj. După multe tergiversări şi declinări de competenţă între instanţele de judecată, cauza a intrat în cele din urmă spre soluţionare pe rolul Curţii de Apel Cluj. În urma judecării, procesul s-a încheiat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 54 din 13 mai 2010. Instanţa a hotărât anularea integrală a sentinţei nr. 719/1958 şi achitarea tuturor celor 57 de condamnaţi din lotul Szoboszlay, dispunând şi restituirea averilor confiscate”, a informat IICCMER.