Rănit la Revoluţie: Am dorit prea mult schimbarea lui Ceauşescu, ca să-mi pară rău

Vasile Jaşcău a fost norocos. A pierdut trei litri de sânge, a zăcut doi ani prin spitale, dar acum are puterea să zâmbească. A fost norocos că i-a dat Dumnezeu zile.

Pe alţi 26 de clujeni Dumnezeu i-a luat, însă, împuşcaţi în acea zi sângeroasă de 21 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii din centrul Clujului, la Astoria, în Mărăşti sau la Fabrica de Bere.

Acum, la cei 73 de ani ai săi, Vasile Jaşcău spune că nu regretă niciun pic că a fost în piaţa unde Armata a tras în clujeni nevinovaţi.

Vasile Jaşcău a fost miliţian. Plutonier adjutant. A intrat, cu şapte clase, în fosta Miliţie, ca să îşi facă un rost. Membru de partid l-au făcut în ultimii patru ani înainte de pensionare, deşi el spune că nu a vrut, nu i-au plăcut niciodată comuniştii. Un şef, un colonel, l-a sfătuit: "Vasile, fă-te membru de partid, că ai avut noroc de copii buni".

Pentru ei, pentru cei doi copii, un băiat şi o fată, acum ingineri amândoi, a intrat în PCR. Să nu le strice viitorul. Nu credea că România va scăpa, vreodată, de Ceauşescu.

"Deşi eram miliţian, îl înjuram pe Ceauşescu, că nu mai moare, iar mama, care era credincioasă, îmi spunea «Lasă-l, dragu' mamii, că Dumnezeu ni l-a dat şi pe ăsta, că suntem răi şi ne pedepseşte»", povesteşte Jaşcău.

Acasă la el se asculta Europa liberă la un radio rusesc, VEF, iar frecvenţa nu era schimbată ca să nu se piardă "Actualitatea românească", cu Neculai Constantin Munteanu.

Vasile Jaşcău a ieşit la pensie la 1 septembrie 1988 şi aştepta să cadă Ceauşescu. Avea 52 de ani. Şi-a luat un petec de grădină undeva la marginea Clujului, pe care cultiva legume.

În decembrie 1989, aflase de la radio despre evenimentele din ţările fostului lagăr socialist, apoi cele de la Timişoara. Era la curent cu ce se întâmplase, ştia că armata trăsese în manifestanţii anticomunişti.

Vasile Jaşcău se opreşte, pentru o clipă, din derularea amintirilor. Trage aer în piept şi îşi aşează mai bine piciorul rănit pe un scaun.

Parcă ar fi fost ieri. Vede şi azi, după 20 de ani, fiecare secvenţă, cadru cu cadru.

"Era 21 decembrie 1989, dimineaţa. Eram la grădină şi mă chinuiam să scot o cioată de salcâm din pământ când văd de la unitatea militară din Someşeni cum ies TAB-uri şi tancuri şi pleacă spre oraş. Era coloană. Şi atunci mă gândesc «ce tâmpit pot să fiu, că io mă lupt cu cioata asta, şi în Cluj se va întâmpla ceva ca la Timişoara». Am zis, dar nu credeam. Totuşi, m-am urcat în Dacie şi m-am luat după urmele de şenile până în centru", îşi aminteşte Jaşcău.

Se grăbea acasă, dar nu a oprit la blocul din cartierul Mărăşti unde locuia. A traversat Clujul spre zona centrală. În oraş circulau patrule mixte, dar nu se simţea nimic în aer. Când a intrat pe strada din apropierea Pieţei Libertăţii, azi Piaţa Unirii, fostul miliţian a parcat maşina în faţa anticariatului. A luat-o pe lângă gardul viu care înconjura piaţa, spre strada Universităţii, unde auzise că un bărbat - mai târziu a aflat că era Călin Nemeş - se urcase pe o masă şi se adresa oamenilor.

"Lumea se plimba, ca în fiecare zi. Niciun nucleu, nicio adunătură, nimic. Mă întâlnesc cu un amic, Emil Cenan, când, apare, deodată, un camion cu militari. Militarii, vreo 20, coboară. Abia am apucat să-i zic «Cenane, am apucat să o trăim şi pe asta?», când militarii, la ordinul căpitanului Carp Dando, se postează în intersecţie", spune Jaşcău.

Filmul se desfăşoară acum cu încetinitorul. Vocea îi tremură. Amintirile îl dor mai tare decât rana de la picior. De 20 de ani nu a uitat nimic. Nici măcar o secundă din tot ceea ce s-a întâmplat. Era deja după-amiază. Într-o joi. Se afla la colţul pieţei, lângă gardul viu. A văzut că lumea se adunase în faţa librăriei.

"Când militarii au început să armeze puştile mitralieră, oamenii au început să huiduie. Am văzut un tip, apoi am aflat că era Călin Nemeş, care mergea cu pieptul dezvelit spre cordonul de militari. Se striga «Huo» şi eu am strigat «Să nu trageţi în oameni». Şi atunci s-a tras prima rafală şi au început să cadă oameni. A doua rafală m-a lovit...", spune Vasile Jaşcău.

Era cu faţa spre militari, iar cea de-a doua rafală de gloanţe l-a prins în răsucire, încercând să sară peste gardul viu.

"Şi atunci am primit glonţul în piciorul stâng, în treimea inferioară, deasupra genunchiului. Şi am căzut. Glonţul mi-a retezat femurul", rememorează bătrânul.

A zăcut 45 de minute pe trotuar, sângerând, şi a crezut că acolo îi va fi sfâşitul. De jos, l-a văzut pe Călin Nemeş cum a sărit la căpitanul Carp Dando şi cum acesta a tras două cartuşe în sus, în aer. Un alt glonţ crede că l-ar fi atins pe Nemeş în rinichiul stâng.

Vasile Jaşcău clatină nemulţumit din cap. El a fost rănit, Călin Nemeş e mort, iar Carp Dando e liber şi nu a păţit nimic, deşi a tras şi a dat ordin să se tragă în civili nevinovaţi. Ancheta procurorilor l-a scos basma curată pe ofiţerul de la Armată, că avea toate cartuşele de la pistol.

Dosarul "s-a acoperit", iar Carp Dando nu a mai dat socoteală.

"Eram lângă bordură şi am strigat la un ARO care trecea să mă ia şi pe mine. Am strigat şi la câteva Salvări să oprească, dar militarii nu i-au lăsat pe medici. Am crezut că au ordin să ne lase să murim în stradă", rememorează Jaşcău.

A avut noroc cu un ofiţer de Miliţie, care a sosit în piaţă cu un pluton şi pe care îl cunoştea. Acesta a oprit o Salvare care l-a dus la spital.

A fost operat imediat. Diagnosticul, "fractură comenutivă", era de neînţeles pentru el. Când i s-a "tradus", a aflat că glonţul i-a retezat femurul stâng şi că osul "era făcut ţăndări, rupt bucăţele, pe o lungime de trei centimetri".

"M-am trezit a doua zi, vineri, după-amiază. Am aflat că noaptea primisem trei litri de sânge. Nici nu ştiu cât sânge mai aveam în mine. Am avut zile şi aşa am scăpat", îşi mai aminteşte Vasile Jaşcău.

După operaţie a făcut septicemie, complicaţii.

Pentru rănitul în Revoluţia din decembrie 1989 începuse calvarul. Scăpase de Ceauşescu, dar s-a ales cu o rană urâtă, care a necesitat o internare de doi ani la o clinică din Napoli, sute de radiografii şi şase-şapte operaţii.

A făcut transplant de os din creasta iliacă, iar după doi ani, medicii italieni i-au spus că s-a făcut, în sfârşit, sudura osului femurului.

Scoate un plic îngălbenit de vreme, plin cu radiografii din clinica italiană, mărturii vii ale împuşcăturii. Le răsfiră pe masă. Ştie povestea fiecăreia, când a fost făcută, ce cuprinde, cum a evoluat osul.

"Genunchiul de la piciorul stâng nu îl pot îndoi. E blocat. De 20 de ani mă chinui aşa cu el. Nu pot merge pe distanţe mai mari fără baston. Când stau pe canapea, nu pot să ţin piciorul jos, numai pus pe un scăunel. E cumplit ca, 20 de ani, să nu poţi să te pui în genunchi, nici măcar la biserică", arată Jascău.

Cu tot chinul şi cu toată suferinţa, bătrânul nu regretă nimic din ceea ce i s-a întâmplat. Nu regretă că nu s-a dus acasă în acea zi de decembrie şi că a fost martor al Revoluţiei de la Cluj.

"Am dorit prea mult schimbarea lui Ceauşescu, ca să-mi pară rău că am fost acolo. Măcar atât", şopteşte Jaşcău.

La 20 de ani de la acel decembrie, are, însă, o nemulţumire mare.

"Nedreptatea începe chiar de la Revoluţie. Se zice că Revoluţia a început la Timişoara şi a continuat la Bucureşti. Dar nu a fost aşa. A început la Timişoara, a trecut pe la Cluj şi apoi a fost la Bucureşti. Noi, aici, am fost împuşcaţi înainte de fuga lui Ceauşescu, ceea ce e mare lucru", spune bătrânul.

Nu înţelege nici acum de ce armata a fost scoasă în stradă, câtă vreme militarii trebuiau să apere ţara la graniţă, nu să facă ordine în Piaţa Libertăţii, în Mărăşti, la Astoria sau la Fabrica de Bere. Şi, mai ales, de ce s-a tras şi au murit oameni.

Vasile Jaşcău îşi duce, acum, bătrâneţile liniştite într-o căsuţă de la periferia Clujului. Se pregăteşte de comemorarea de 21 decembrie şi speră să îi dea Dumnezeu sănătate să poată ajunge, şi în acest an, în Piaţa Libertăţii şi la cimitir, pentru a pune o floare la mormintele eroilor martiri şi pentru a se ruga pentru sufletele lor.

Nu se consideră mare erou, mare revoluţionar. A fost doar un simplu pensionar care, în 21 decembrie 1989, în loc să se îndrepte spre casă, s-a dus la întâlnirea cu destinul. Şi cu glonţul tras de militari care îi aduce aminte, de 20 de ani încoace, că a fost "rănit la Revoluţie".

Material de Vasile Măgrădean, corespondenti@mediafax.ro.