Răsărit în trei culori peste Sahara. „Pumele Carpatice” din Mali

Cu siguranţă patru elicoptere şi 120 de oameni nu pot face diferenţa într-un conflict ce durează de decenii şi care sapă coroziv tot Sahelul african de la Oceanul Atlantic la Marea Roşie. Dar pentru noi, misiunea „Pumelor Carpatice”, ajunsă deja la sfârşitul primei rotaţii e mai mult decât o simplă dislocare undeva, într-o misiune internaţională. Foarte rar au ajuns militarii români în această zonă, rezervată „legionarilor francezi” sau, mai nou, bazelor avansate ale SUA pentru combaterea terorismului. Este o misiune de luptă sub o denumire de pace, pentru că nisipurile din sudul Saharei se pacifică greu şi o cultură adânc tribală găseşte mereu resurse să se răscoale împotriva celor care vin de la nord de Mediterana sau de dincolo de Atlantic. Chiar dacă aceştia îşi propun, cum îl dorim şi noi, binele regiunii.

Sahelul – o pierdere colaterală a războiului civil din Libia
Secetele repetate, împreună cu războiul civil din Libia, au reuşit să destabilizeze fâşia de teritoriu arid, dar nu nelocuit, care se întinde la sud de Sahara. Într-un spaţiu de mai multe milioane de kilometri pătraţi, locuit de cam tot atâtea milioane de oameni, o forţă de numai câteva sute de oameni, decişi şi înarmaţi poate face diferenţa. Este ceea ce s-a întâmplat în anii 2012 – 2013, când tuaregii malieni, înrolaţi temporar în Libia, au desfăcut depozitele de armament din pustiu ale dictatorului Gaddafi şi s-au gândit că e cazul să lupte din nou pentru Azawad, statul promis de puterea franceză.
Cum, însă, nu numai pasiunile naţionaliste au fost răscolite, dar şi cele islamiste, secularii tuaregi au fost rapid îndepărtaţi din oraşele din nordul Mali, pe care tocmai le cuceriseră, de către grupările islamiste, printre care Ansar Dine, francize ale Al-Qaida sau, ulterior, ale „statului islamic”.
A intervenit Franţa, prin „Operaţiunea Serval” şi nici aceste grupări nu au reuşit să se menţină în marile localităţi din nordul estul Mali – în condiţii de semi-deşert, aceste oraşe, Gao, Timbuktou, Kidal, de câteva zeci de mii până la cel mult 100.000 de locuitori, sunt adevărate metropole construite din chirpici -, dar evoluţiile s-au cam oprit aici.
De aproape şapte ani, statul Mali are formal controlul întregului teritoriu, sprijinit de o forţă internaţională mozaic formată din contingente naţionale din mai multe ţări care participă la Misiunea ONU de Pace / MINUSMA / Mission multidimensionnelle intégrée des Nations unies pour la stabilisation au Mali, sau la cele organizate sub auspiciile Uniunii Europene: EUCAP / EU Capacity Building Mission şi EUTM / European Union Training Mission. Împreună adună mai mulţi militari şi civili decât are întreaga armată maliană.
Şi tot nu ajută. Mesajele optimiste care se transmit de către biroul de comunicare publică al MINUSMA, repetatele runde politice între Franţa şi cele cinci ţări din regiune implicate direct în gestionarea conflictului (Burkina Faso, Ciad, Mali, Niger şi Mauritania), integrate în mecanismul G5 Sahel Joint Force (FCG5S), contribuţiile naţionale ale unor state partenere din NATO şi UE, printre care şi România, nu pot acoperi faptul că Sahelul se lasă greu pacificat, că nimic nu e simplu nici măcar în nisipurile Saharei.

Războiul umbrelor în deşert
Multe grupuri islamiste, afiliate sau nu „statului islamic” sau Al-Qaeda, sunt încă active în Mali şi statele din jur. Înfrânte în oraşe, aceste grupuri s-au disipat în populaţia rurală, au trecut graniţa în Burkina Faso şi Niger, menţin un control informal asupra a unui larg teritoriu din aceste state. Şi ele nu sunt puţine, şi chiar dacă nu este vorba decât de structuri neregulate de câteva zeci, poate sute de membri combatanţi, ele ţin în şah permanent contingente naţionale şi internaţionale de mii de militari foarte bine echipaţi.
Pe o listă scurtă se regăsesc: Jama'at Nasr al-Islam wal Muslimin (JNIM) – grupare afiliată Al-Qaeda,  „statul islamic din Sahara Extinsă” / Islamic State in the Greater Sahara (ISGS) – erijat în protector al populaţiilor pastorale islamice din Sahelul malian, din Niger şi Burkina Faso, Al-Mourabitoun – din care a apărut dizidenţa JNIM, Ansar ul-Islam, Platforma, Ansar al-Din şi, desigur, Boko Haram.
Sunt, majoritatea, grupări islamiste radicale, pe un fond al unei majorităţi etnice a acestei populaţii, dar sunt şi grupări tuarege, unele care luptă împotriva regimului, deşi această comunitate a fost suspectată că a pactizat cu Bamako după anul 2012, când a realizat că pericolul mai mare vine din partea inamicului islamist decât a guvernului central.
Războiul este, desigur, unul al umbrelor în deşert, în care nimic nu e sigur, nici deplasările convoaielor între Gao şi Kidal, nici baza militară avansată din pacificatul oraş tuareg Kidal, nici deplasările prin Gao, metropolă de deşert unde se află cea mai mare bază militară a forţelor de pace din Africa Occidentală.
Islamiştii atacă ţinte şi simboluri occidentale, chiar şi ambasade, mai ales franceze, incită localnicii împotriva „ocupanţilor”, menţin sub presiune căile de comunicaţii şi infrastructura de transport, periodic lansează atacuri sinucigaşe asupra unor puncte fortificate. Comunităţile etnice percepute ca fiind prietenoase cu autorităţile sunt, tot periodic, atacate acolo unde nu se pot proteja, şi sate întregi sunt masacrate, fără ca forţele guvernamentale să poată fi chemate în ajutor.
Şi uneori lipsa de intervenţie în forţă este cauzată de complicităţi locale şi instituţionale care rămân în afara razei de informaţii a structurilor internaţionale.
Pentru că Mali a devenit şi o placă turnantă pentru traficul de droguri, fiinţe umane, arme, un „cartel latino – american al Africii de Vest”, bazat pe utilizarea populaţiilor nomade în transportul acestor „mărfuri” prin deşert, din nordul ţării până către plajele de îmbarcare de la Marea Mediterană. Se estimează că 10-15% din cocaina comercializată în Europa provine din  Africa de Vest.
„Operaţiunea Serval”, franceză, s-a transformat, în 2014, în „Operaţiunea Barkhane” şi a devenit, la rândul ei, internaţională, prin ataşarea de contingente dintr-o serie de state partenere ale Franţei, Danermarca, Estonia, Marea Britanie, astfel că, aşa cum afirmam anterior, pe teritoriul Mali, acţionează în prezent mai mulţi militari dislocaţi din exterior decât cei de care dispune armata naţională. Dar rezultatele continuă să fie aşteptate. 
În ceea ce priveşte MINUSMA, aceasta a devenit cea mai periculoasă operaţiune de pace a ONU, cu aproximativ 200 de morţi. Aceştia se adaugă miilor de victime civile sau din rândul forţelor armate maliene, 4.000 numai în cursul anului trecut. Şi e vorba de un bilanţ care creşte chiar şi în acest început de an. Un atac din a doua decadă a lunii martie a produs 29 de morţi, toţi soldaţi malieni, într-o bază miitară aflată în oraşul Tarkint, situat undeva la nord de Gao, principala locaţie a MINUSMA. Şeful francez al apărării, generalul Francois Lecointre, afirma recent că forţele armate din Mali, Niger şi Burkina Faso pierd anual echivalentul unui batalion în atacurile grupărilor insurgente. 

Primăvară cu alegeri parlamentare, operaţii anti-teroriste şi primele cazuri de Covid-19
În contratimp, parcă, faţă de ce se întâmplă în restul lumii, autorităţile maliene au continuat cu desfăşurarea calendarului electoral, prima rundă de alegeri parlamentare având loc pe 29 martie, exact în ziua în care s-a anunţat primul deces provocat de Covid-19. Următoarea rundă este programată pentru 19 aprilie.
Şi în timp ce preşedintele ţării, Ibrahim Boubacar Keita, a relevat recent că a iniţiat discuţii cu liderii principalelor grupări rebele, Iyad Ag Ghali, tuareg şi lider al grupării jihadiste Ansar, şi Amadou Koufa, şeful Katiba Macina, un grup etnic Fulani, operaţiunile antiteroriste în nord şi nord-estul ţării continuă.
Pacea şi războiul sunt realităţi paralele în această regiune, la care se adaugă, ameninţătoare, şi apariţia primelor cazuri de Covid-19.
Frustrarea pe care o manifestă structuri ale ONU pentru pericolul în care se află permanent personalul MINUSMA ar putea duce la modificări ale mandatului acestei misiuni. De asemenea, neîndeplinirea angajamentelor reciproce luate de autorităţi şi grupările rebele care au acceptat dialogul cu guvernul poate avea drept consecinţă revenirea la situaţia din anul 2012, când s-a declanşat actuala criză.
Este un tablou care devine şi mai complicat atunci când situaţia din teren arată că nu există o linie de demarcaţie între grupările teroriste şi cele care au primit oferta guvernamentală, când membrii lor provin din aceleaşi familii etnice, când securitatea se poate asigura doar prin prezenţa permanentă a forţelor internaţionale sau a celor maliene în localităţile expuse, iar acest lucru este imposibil, pur şi simplu, de realizat.
În Mali, în regiunile de nord şi nord-est, fiecare familie are o armă pentru a se proteja. Sau pentru a ataca. Este valabil şi în Gao, acolo unde este dislocat şi contingentul militar românesc „Pumele Carpatice”.

Participarea românească în MINUSMA, primăvara 2020
Militarii români au ajuns în Mali în septembrie, anul trecut. Cei 120 de membri ai contingetului denumit simbolic „Pumele Carpatice” sunt parte a sectorului german al ISR / Intelligence, Surveillance and Reconnaissance Task Force (ISR TF) MINUSMA, care acoperă estul teritoriului Mali, alături de militari din Belgia, Lituania, Elveţia, Estonia, Republica Cehă. Misiunea lor se numără la operaţiie externe – cinci până în prezent - ale Forţelor Aeriene Române, pentru că majoritatea celor dislocaţi, piloţi, tehnicieni, personal logistic are ca obiect al activităţii asigurarea funcţionării şi îndeplinirii misiunilor realizate de cele patru elicoptere  IAR 330 Puma. Câţiva membri ai contingetului sunt încadraţi şi în alte posturi ale misiunii.
Până de curând, se număraseră 500 de ore de zbor pentru piloţii români, în peste 80 de misiuni de supraveghere, recunoaştere şi descurajare, dar şi în acţiuni de salvare a militarilor MINUSMA sau malieni, victime ale atacurilor cu dispozitive improvizate sau ale atacurilor directe asupra unor baze înaintate.
Misiunile sunt protejate de componenta de forţe speciale a detaşamentului, iar primul ajutor pentru cei răniţi se acordă direct pe timpul zborului, de către medicii militari.
Primăvara acestui an ar fi trebuit să cunoască prima rotaţie a detaşamentului, cei care aveau să fie următorul eşalon dislocat aflându-se deja în pregătire la Baza militară aeriană de la Mihail Kogălniceanu. Nu sunt publice, deocamdată, informaţiile privind modul în care se va realiza această rotaţie sau dacă se va decide, în condiţiile create de pandemia cu Covid-19, extinderea duratei misiunii pentru care sunt deja dislocaţi.
Situaţia medicală de acasă este cea pe care o ştim cu toţii, dar nici în Mali nu evoluează pozitiv. Numărul cazurilor de contaminare locală nu e, la acest moment, foarte ridicat, ceea ce a şi încurajat autorităţile să continuie programul electoral. Este, însă, posibil ca tocmai din cauza acestei abordări, situaţia să se agraveze în curând, iar fragmentarea etnică şi confruntările militare să contribuie şi mai mult la această evoluţie.
Preşedintele malian, Ibrahim Boubacar Kéita, a declarat virusul Covid-19 drept „răul absolut” care poate fi alungat cu rugăciuni repetate, dar, preventiv, a luat legătura şi cu state precum China, India şi Japonia pentru a sprijini Mali în acţiuni de prevenţie.
În aceste condiţii se desfăşoară misiunea „Pumelor Carpatice”, chiar în aceste zile, într-o bază MINUSMA de lângă oraşul Gao, undeva în estul Mali, de la răsăritul până la apusul soarelui peste Sahara, de la căderea nopţii până la primii zori care se desfac peste Sahel.

Sursă foto: SMFA/MApN

Articolul este scris de Laurenţiu Sfinteş, fost diplomat militar, cu  misiuni externe în Canada, Bosnia şi Herţegovina, Danemarca, Federaţia Rusă şi Iordania. Autorul este colaborator la Monitorul Apărării şi Securităţii şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti.