REPORTAJ - Alegeri româneşti pe pământ american: Pentru anumite lucruri, merită să aştepţi la coadă

Mulţi români au trebuit, însă, să se oprească mai întâi pe la sediul consulatului pentru a primi un titlu de călătorie, în cazul că nu aveau documente de identitate valabile, care să le confere drept de vot. Acolo m-am oprit şi eu. Timp de câteva ore. În principiu, procesul a părut destul de simplu: completezi un formular, plăteşti, şi aştepţi.

Mai întâi ne-a fost estimată aşteptarea la 30 de minute, apoi la o oră. Apoi nimeni nu ne-a mai spus nimic dar au început să ne evite privirile. Chiar şi aşa, cei care aşteptăm am început să discutăm şi să ne amintim de copilărie. Numele liceului, numărul de sector, pe cine mai cunoaştem în ţară.

Din când în când cineva ar fi dat să se plângă, dar consensul era: “Bine că au deschis astăzi, însă, ca să putem să votăm”. Am fost de acord şi mi-am zis că nu mă deranjează să aştept, pentru că merită, dar întrebarea fetiţei mele de 6 ani (care m-a însoţit la vot sau, mai bine spus, pe care am adus-o la vot) m-a pus pe gânduri: “Mom, why do we have to wait for so long? Is this why you left Romania?”. Ce să zic? Da? Nu? Probabil, printre altele. Însă, indiferent de motivul pentru care eu sau alţii am plecat din ţară, foarte mulţi au venit să voteze şi la fel de mulţi au discutat despre cum nu au mai fost interesaţi de asemenea evenimente de ani de zile.

Toată lumea din sediu evita să dea nume dar menţiona Germania cu regularitate, zâmbind implicit.

După două ore de aşteptare, în sfârşit mi-a venit rândul. De fapt, nu îmi venise rândul, dar un domn din sală mi-a oferit rândul său văzând cât de agitată era fiica-mea. Nu mai rămăsesem decât noi doi. I-am mulţumit şi am intrat bucuroasă în încăperea unde mi s-a spus, după discuţii de complezenţă, să mă aşez la poză pentru titlul de călătorie. Din păcate, părul meu strâns în coc nu pare să fie acceptat de programul de calculator folosit. După câteva încercări cu diferite coafuri (la spate, mai jos, mai sus, după ureche, fără breton, cu breton), concluzia este că nu reuşesc să scot o poză care să pună capăt celor două ore de aşteptare. Habar n-am ce să fac, intru puţin în panică. Împreună cu reprezentatul consulatului, după câteva comentarii care îmi amintesc că nu mai arăt la fel de tânără ca în poza din paşaportul de acum 10 ani, apare o soluţie: să lăsăm poza aşa cum este pentru că, de fapt, nu contează atât de mult. Am nevoie de acest titlu de călătorie doar ca să pot vota. Astăzi. Simt o bucurie interioară pentru că deja începusem să îmi pierd răbdarea când mi se spune că o să mai dureze încă puţin până intră ultima persoană din camera de aşteptare şi abia după aceea voi primi documentul. Nu mai înţeleg de ce mi s-a oferit posibilitatea să intru înaintea lui dacă tot trebuie să-l aştept dar, normal, rămân să aştept în continuare.

Încep să mă gândesc la vremurile când mă trimitea mama la coadă la zahăr şi pâine. În sfirşit, după încă vreo 20 minute, mi se dă documentul, mi se urează numai bine şi sănătate şi mi se oferă scuze că a durat atât de mult.

Ies din clădirea consulatului şi merg către ambasadă. Câţiva români stau de vorbă în faţa clădirii, unii îşi fac poze de grup sau de unii singuri. Întind mâna să deschid uşa dar un reprezentat al ambasadei o deschide, foare amabil, pentru mine.Vâd urna de vot şi mă îndrept cu pas vioi când mă întrerupe cineva şi îmi spune că mai am de completat încă un formular. Este formularul care atestă că nu am mai votat şi într-o altă secţie. Teoretic ar fi fost posibil, mă gândesc, deşi cele mai apropiate se aflau în Philadelphia (252km) si New York (374km), dar practic nu ştiu dacă are sens.

Mă aşez la o masă şi completez noul formular. Am terminat, în sfârşit sunt la uşa încăperii cu cabinele de vot. Dau să intru şi mi se face un semn discret să aştept de către un domn care - am bănuit - lucra la ambasadă. Între timp, fetiţei mele i s-au oferit o sticlă cu apă şi o brioşă roşie. Oare de ce o fi roşie? Mă uit pe masă gândindu-mă că poate au făcut brioşe roşii, galbene, şi albastre. Nu văd decât roşii şi încerc să ignor gândul ce-mi trece prin cap în legătură cu culoarea roşie la alegeri şi mă face să surâd. Normal, mă abţin şi, în sfârşit, intru în secţia de votare.

La o masă lungă se află mai mulţi lucrători de la ambasadă, nenumarate hârtii şi ştampile de vot. Mă îndrept către un domn a cărui faţă îmi zâmbeşte în semn de bun venit dar o voce mult mai puţin amabilă îmi spune să îmi prezint documentul la persoana de lângă. Mă conformez. Sunt întrebată dacă “sunt sigură”, că semnatura de pe formularul pe care abia l-am completat este a mea. N-am îndoieli şi mă uit către copilul de lângă mine care se bucură de brioşa roşie şi a uitat de cele aproape trei ore de aşteptat.

Mi se dau o ştampilă, un bilet de vot şi, în sfârşit, votez. Când ajung lângă urnă, întreb dacă are importanţă cum împăturesc buletinul de vot sau dacă trebuie să fac ceva în mod deosebit să fiu sigură că votul meu va fi considerat valabil. Mi se spune pe scurt că nu contează şi pot să-l împăturesc o dată şi să plec. Aşadar, împăturesc votul o dată şi dau să plec când mi se strigă numele să aştept pentru că nu am semnat că am votat. Semnez şi iarăşi dau să plec. Deodată îmi dau seama că nu mai îmi zimbeşte nimeni şi, sincer, abia aştept să ies din clădire.

Cu toate acestea, sunt la final şi am votat! Încep să îi explic copilului de ce a fost important să votez dar răspunsul este derizoriu: Dacă trebuie să aştept atât, mai bine nu votez. Deocamdată, o las baltă cu lecţia de educaţie civică pentru că ştiu că îi va veni vremea din nou în câţiva ani. Aşa cum mi-a venit şi mie rândul astăzi şi sper să fie la fel de important pentru ea într-o bună zi. Pentru că, pentru mine, şederea la nenumărate cozi în copilarie (din cauza guvernanţilor de pe atunci) m-a pregătit pentru experienţa de azi. Şi poate că tocmai o astfel de amintire a cântărit greu în votul de duminică al diasporei.

(Corespondenţă din Washington de la Carmen Constantinescu)