REPORTAJ / Au reînceput săpăturile la Tîrgu Ocna. Arheologie şi politică: cine se teme de Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor”?

Am început săpăturile arheologice în cimitirul parohial al bisericii cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, care a luat locul cimitirului deţinuţilor politici, aflat peste calea ferată de penitenciarul Tîrgu Ocna, în 5 septembrie 2011. Le-am continuat apoi în 2013. După care au fost sistate, pînă în 2018, cînd am reuşit reluarea lor. În acest an, sîntem la a cincea campanie, urmînd celeia din anul trecut. Dar nu ultima. Am găsit, pînă acum, 18 din cei 73 de deţinuţi care, conform evidenţelor penitenciare, au fost îngropaţi aici. Sau, mai bine spus, după cum am descoperit noi, aruncaţi pur şi simplu, în nişte gropi săpate la repezeală, fără coşciug şi doar în hainele ce le aveau pe ei.  

Morţii din turla bisericii

N-am crezut vreodată că arheologia se poate intersecta cu politica, ori că un act de cercetare ştiinţifică poate fi socotit drept o acţiune de acest gen. Dar am trecut şi prin această experienţă, în încercarea de a găsi osemintele deţinuţilor politici morţi la Tîrgu Ocna, încă de la începutul acestor cercetări. Ele au fost marcate în urmă cu şapte ani de un scandal public care izbucnise independent de noi, după ce Consiliul Local de la Tîrgu Ocna, în urma demersurilor Institutului ”Elie Wiesel”, i-a retras cetăţenia de onoare lui Valeriu Gafencu, numit de către Nicolae Steinhardt ”Sfîntul Închisorilor”, cel mai cunoscut dintre martirii temniţelor comuniste, care şi-a găsit sfîrşitul pe 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital, după ce aici au fost adunaţi în urmă cu şapte decenii să agonizeze deţinuţii politici bolnavi de TBC pulmonar de prin toate temniţele României.

Preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Andrei Muraru, după ce a refuzat în 2013 mai întîi să depună sesizare la Parchet (găsisem pînă atunci zece deţinuţi, chiar şi cîte doi într-o groapă), a decis ulterior şi sistarea săpăturilor, care au fost reluate abia în 2018 şi 2019, prin decizia fostului preşedinte al IICCMER, teologul Radu Preda. Pînă la reluarea cercetărilor, morţii ne-au aşteptat cuminţi, în saci de hîrtie, într-o cămăruţă dinspre turla bisericii, puşi sub cheie de părintele Cristian Mazilu la rugămintea noastră, aşteptînd vremuri mai bune.

La începutul acestui an, parcă eliberat de povara tainei osemintelor pe care le dăduse adăpost la rugămintea noastră, părintele Mazilu s-a ridicat şi el la cer, fiind îngropat ]n acela;I cimitir, alături de deţinuţii morţi la Tîrgu Ocna, la a căror găsire ne-a ajutat discret şi cu evlavie, de la începtutul căutărilor noastre şi pentru care a înălţat la cer nenumărate rugăciuni, singur sau alături de credincioşii veniţi în pelerinaj aici, între care nu puţini au fost urmaşi ai celor morţi de tuberculoză în fostul spital-penitenciar din apropiere.  

Acele vremuri mai bune veniseră deja pentru ”morţii din clopotniţă” (dar şi pentru şi noi) în urmă cu doi ani, cînd am reuşit să-i ”introducem” în circuitul legal, iar procurorii militari Gheorge Stanciu şi Octavian Toma, care ”sapă” cu echipa noastră şi aici (ca şi la Periprava), a întocmit actele necesare pentru ca osemintele celor 18 morţi, găsiţi în total la Tîrgu Ocna să plece din clopotniţa bisericii spre Institutul de Medicină Legală din Iaşi, în lungul drum al căutării propriului lor nume şi final de destin.

Morţii sînt mai puternici decît voinţa politică

Acum, teoretic, n-ar mai fi trebuit să săpăm, nici aici şi nici altundeva – IICCMER, condus de către Alexandra Toader, obedienta fostă ”consilieră” de la Departamentul condus de Andrei Muraru, consilier prezidenţial la Cotroceni, a sistat cu totul orice fel de investigaţii arheologice ale Insitutului, pentru căutarea victimelor comunismului. Dar, totuşi săpăm: ca şi în 2011. A ”renăscut” Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care îl coordonez şi unde, alături de prietenii mei Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza, Paul Scrobotă şi Gabriel Rustoiu ascultăm ”chemarea morţilor”, care e mai puternică decizia politică de a-i lăsa părăsiţi, în morminte fără cruce. În curînd, ”lansarea oficială” a acestuia va fi anunţată public.

Că toate aceste acţiuni din 2013 şi de la începutul anului 2020, care au culminat cu decizia de a sista acţiunile de investigaţi arheologice la IICCMER au o legătură, nu încape îndoială.  Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor” a fost ”legionar” (ca şi alţii dintre ”bandiţii”, pe care îi găsim împuşcaţi în munţi, sau deţinuţii îngropaţi prin cimitirele, cîte mai sînt, ale fostelor penitenciare şi lagăre politice din ţară) şi găsirea osemintelor lor înseamnă, pentru cei de la Institutul ”Elie Wiesel” (şi pentru consilerul Muraru, de doi ani cercetător la acest Institut), un ”omagiu nepermis”. Pentru mine însă, osemintele celor morţi în închisori nu au culoare politică, şi nici etnie. Ei sînt, pur şi simplu, ceea ce regimul comunist îi şi considera, pe toţi laolaltă: ”duşmani ai poporului” şi ”bandiţi care nu merită decît glonţul”, sau deţinuţi politici, sfîrşiţi în temniţă şi aruncaţi în morminte fără cruce.

Această a cincea campanie de săpături de la Tîrgu Ocna o putem derula în urma sprijinului financiar oferit de Fundaţia ”Doina Cornea” şi de ”Asociaţia Ad Caritatis” din Bistriţa, precum şi unor persoane private, care au acoperit costurile cazării şi ale deplasării noastre aici, precum şi ale plăţii celor 2-3 muncitori zilieri care ne ajută. Ca de fiecare dată, avem şi voluntari care ne-au venit în ajutor: Radu Alin, muzeograf la Tîrgu Ocna, studenţii Toma Tătaru şi Teodor Ungureanu de la Facultatea de Istorie a Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi un doctorand în istorie la aceeaşi universitate, Silvian–Emanuel Man, în trecut şi colaborator al IICCMER.

De partea noastră este şi Biserica. De fiecare dată la aceste investigaţii, deci şi în acest an, am primit binecuvîntarea Înalt Preasfinţiei Sale Ioachim Băcăuanul, sprijinul protopotpului de Oneşti, părintele Ioan Bârgăoanu şi al tînărului părinte Adrian Turcu, noul paroh de la biserica ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, care a venit la această parohie în locul regretatului nostru prieten, părintele Mazilu. De un mare ajutor ne este sprijinul logistic, primit din partea Primăriei oraşului Tîrgu Ocna, acum prin domnul primar Ştefan Şilochi. Oameni mai mulţi, chiar dacă nu atît de puternici sînt (după cum am văzut pe parcursul celor 15 ani, de cînd ne ocupăm de căutarea ”poporului pierdut”, a celor ucişi de Securitate sau morţi în lagăre şi temniţe) cei care înrîuresc de fapt desfăşurarea lucrurilor, mai presus de voinţa puternicilor vremii, mai ales cînd se alătură lor, de acolo din cer, voia celor ce-şi doresc întoarcerea acasă, printre ai lor, ca şi o cruce la căpătîi.

În aşteptarea crucii şi a întoarcerii acasă

Am început, ca în anii trecuţi, să săpăm atît într-un colţ al fostei ”grădini de legume” a peniteciarului, unde, conform unei mărturii pe care o verificăm, ar fi fost înmormîntat Valeriu Gafencu, aparte de ceilalţi deţinuţi (situaţie similară cu a lui Iuliu Maniu, la Sighet), variantă aleasă de temnicerii lor pentru ca locurile în care au fost îngropaţi cei doi martiri să nu devină locuri de pelerinaj. Dar n-au reuşit să împiedice aşa ceva, nici acolo, şi nici aici – atît Cimitirul Săracilor de la Cearda, cît şi cimitirul Bisericii ”ocnaşilor”, cu hramul Sfinţilor Împăraţi de la Târgu Ocna au devenit, independent de voinţa securiştilor de a păstra secretul, asemenea locuri de pelerinaj.

O a doua secţiune, de circa şase metri pătraţi am deschis-o în interiorul cimitirului, într-un perimetru în care am mai găsit şi anul trecut osemintele unor deţinuţi politici, aruncaţi în gropi, fără coşciuge, dar totuşi îmbrăcaţi cu ceea ce avuseseră pe ei la arestare: fiind bolnavi de tuberculoză în faze terminale, nici gardienii şi nici deţinuţii de drept comun care i-au îngropat nu s-au atins de hainele lor, dar nici n-au ”stricat” pe ei zeghele de închisoare, care se aflau pe inventarele Direcţiei Generale a Lagărelor şi Penitenciarelor.    

Penitenciarul de la Tîrgu Ocna era supranumit în universul concentraţionar comunist ”Bastilia sanitară”, fiind în anii ’50 temniţa destinată ”politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate. Aici, unii s-au vindecat, dar pentru cei 73 dintre ei care au murit a fost ultimul popas în calea lor care a dus la cer. Am, pornit în căutarea lor în urmă cu nouă ani, în septembrie 2011, după ce am fost căutat de doamna Valentina Elefteriu, sora lui Valeriu Gafencu, ”Sfîntul Închisorilor”, care ne-a rugat să pornim în căutarea osemintelor fratelui ei, pe care tocmai îl visase, chemînd-o să-l ”ducă acasă” – care e, în genere, dorinţa tuturor urmaşilor celor morţi care, din 2006 încoace, ni se adresează, rugîndu-ne să încercăm să le găsim bunici, părinţi ori fraţi care au sfîrşit în temniţele comuniste, undeva, pe cuprinsul acestei ţări aşternută sub firele ierbii cu osemintele lor.

În aşteptarea crucii şi a rugăciunii la căpătîiul lor, aceşti morţi nu ţin cont de oprelişti birocratice, ori de raţiuni politice. Ei vor să se întoarcă acasă, iar dorinţa lor e mai puternică decît toate acestea şi ne dă şi nouă puterea de a-i căuta şi, de multe ori, de a-i găsi pe unii dintre ei, aşa cum se va întîmpla şi în acest an, la Tîrgu Ocna, ultimul popas al celor 73 de bolnavi din ”Bastilia sanitară” a României anilor ’50, în calea lor spre cer.