REPORTAJ: Aurelia Ion, înmormântată în prezenţa a sute de oameni, între care localnici din Apuseni care au participat la misiunea de salvare - FOTO

Bucureşti, sectorul 6, joi dimineaţă. Mai sunt cel puţin două ore până la înmormântarea Aureliei Ion şi, pe trotuarele înguste şi pline de noroi din Prelungirea Ghencea, grupuri mici de oameni, cu buchete de flori, se îndreaptă spre staţia autobuzului 185 care ajunge până aproape de poarta Cimitirului Ghencea Militar III.

Cei mai mulţi nu au cunoscut-o pe Aurelia. Sunt oameni simpli, mişcaţi de tragedia în care şi-a pierdut viaţa tânăra de 23 de ani, plecată din Bucureşti spre Oradea într-o misiune medicală de salvare a unui semen.

La 12.00, clopotele încep să bată. Pentru apropiaţii celei dispărute, e sunetul celei mai triste despărţiri din câte au fost şi vor fi.

Din capela cimitirului, se aude slujba oficiată de patru preoţi militari. Alte sunete triste, aceeaşi durere.

Sicriul alb, cu capacul descoperit, este scos în curte, în faţa capelei, purtat pe umeri de şase militari. Trupul neînsufleţit este în uniformă militară şi acoperit cu flori roşii şi albe.

Părinţii, fratele şi surorile studentei privesc în gol, cu ochii înecaţi în lacrimi.

Retraşi, trei dintre localnicii care au descoperit primii epava avionului asistă, şi ei, la slujbă, împietriţi, cu capetele descoperite.

"S-a tot spus despre noi că suntem nişte pădurari. Nu suntem pădurari, suntem nişte simpli cetăţeni români care au făcut ceea ce era firesc să facă", spune Argentin Todea, unul dintre salvatorii prezenţi la funeralii.

În dreptul sicriului, aşezaţi în semicerc, sute de oameni se înalţă, din când în când, pe vârfuri, sa vadă ce se întâmplă. Nu e banală curiozitate, ci dorinţa de a-şi lua rămas bun, din priviri, de la cea care voia să-şi dedice viaţa celor în suferinţă, dar...n-a mai avut timp.

12.30. După slujbă, una dintre fostele colege ale Aureliei Ion citeşte, la microfon, un necrolog, în faţa asistenţei printre care se numără şi ministrul Apărării, Mircea Duşă, şi directorul Institutului de Medicină Militară, Dragoş Cuzino. Cu glasul întrerupt de lacrimi, tânăra le spune tuturor că Aura şi-ar fi dorit ca totul să fie cât mai discret, însă "este de datoria noastră s-o cinstim". "Cine era Aura? Aura era vocea raţiunii. Era cuvântul care te alina, care te dojenea, dar totdeauna era inima care era alături de tine", adaugă ea.

Fanfara începe să cânte marşul funebru, iar sicriul este ridicat pe umeri de cei şase militari şi dus până la mormântul aflat în apropierea capelei.

Trei focuri de armă, trase de soldaţii Gărzii de Onoare, anunţă că Aurelia a coborât în pământ pentru totdeauna şi a urcat, totodată, la Cer.

În câteva minute, curtea cimitirului este aproape goală. Mormântul Aureliei Ion rămâne însă plin de sute de flori, coroane şi candele. Una dintre coroane, trimisă de medicul Radu Zamfir, din partea echipei de transplant care a supravieţuit accidentului din Apuseni. Pentru studenta de 23 de ani, nu a mai fost însă timp. Timp să ajungă la Oradea, timp să fie găsită şi salvată, timp să-şi facă meseria de a-i salva ea pe alţii, timp să se bucure de cei dragi. "În alte vremuri sau în altă ţară, ar fi fost timp pentru toate astea", remarcă un necunoscut venit la înmormântare.