REPORTAJ: "Eroii" în scaun rulant îşi cer dreptul la o viaţă normală - FOTO

Trei dintre persoanele cu dizabilităţi din Bucureşti au coborât, astfel, la metrou, îmbrăcaţi în Batman, Spiderman şi Superman, pentru a atrage atenţia asupra barierelor de care se lovesc atunci când ies în societate, dar şi pentru a-i invita pe cetăţeni să participe la un marş prin Bucureşti, în timpul căruia vor cere un plan integrat de accesibilizare a Capitalei, care e-ar asigura independenţa.

Marius Stratulat are 27 de ani, iar ultimii trei şi i-a petrecut într-un fotoliu rulant. Vineri, el a îmbrăcat pelerina lui Batman, pentru a arăta că dacă reuşeşte să circule prin Bucureşti în situaţia lui, este un "erou".

"În urmă cu aproape trei ani, am avut un accident de motocicletă. Mergeam regulamentar şi un puşti de 15 ani, care plecase cu maşina lui taică-său de acasă, m-a împins într-o bordură. Am avut coloana vertebrală fracturată şi, de atunci, sunt paraplegic, nu îmi pot mişca membrele inferioare şi folosesc un scaun. Acum am trecut de la un scaun ortopedic la unul activ. Astăzi vreau să fiu independent, vreau să folosesc singur scaunul activ, am o maşină adaptată, vreau să mă descurc singur în societate şi să îmi reiau viaţa de dinainte", a spus tânărul.

În casă de şapte ani, de frica societăţii

Marius a reuşit să treacă peste şocul accidentului, să accepte realitatea şi să îşi dorească să facă ceva cu viaţa lui. El încearcă, prin tot ceea ce face, să fie exemplu pentru alte persoane cu dizabilităţi, care azi nu ies din casă.

"Iniţial, mi-a fost foarte greu, pentru că m-am trezit într-o altă lume, despre care nu ştiam nimic. După vreo şapte luni de la accident, l-am cunoscut pe Filip (un alt coleg în scaun rulant - n.r.), care este mai vechi în «meserie», şi am învăţat multe de la el. Am văzut că se poate şi să am o familie, şi să fiu independednt, doar că sunt impedimente de genul borduri, trepte, lipsa accesibilităţii. (...) Eu, ca persoană activă, am limitate impedimentele, pentru că îmi urc singur scaunul în maşină şi îl dau jos singur, indiferent de locul în care sunt. Dar o persoană în scaun ortopedic nu se poate descurca la fel. Cineva trebuie să îi fie însoţitor, să îl ajute la rampe, la borduri. În viaţa lui de persoană cu dizabilităţi, are nevoie de foarte mult ajutor, inclusiv la toaletă, dacă aceasta nu este adaptată", a explicat el.

Tot Marius spune că din cele 16.000 de persoane cu dizabilităţi din Bucureşti, circa 200 sunt "salvate", în sensul că ajung într-un scaun activ şi ajung să se descurce, dacă nu sută la sută independent, măcar în pondere de 50 la sută.

"Şi asta pentru că persoane ca mine, ca Filip şi Matei (persoane în scaun rulant active pe piaţa muncii - n.r.), nu îi lăsăm deloc în pace. Pe cei mai mulţi îi prindem din spital, când sunt proaspăt accidentaţi, şi îi învăţăm de atunci ce au de făcut în continuare. Dar, dacă nu ne-ar întâlni pe noi, cu siguranţă ar rămâne în casă. Am avut cazuri cu persoane care de şapte ani nu au ieşit din casă de frica societăţii, de frica bordurilor şi a oamenilor în general", a mai spus tânărul.

În prezent, viaţa lui este una normală: are un loc de muncă, o iubită şi practică două sporturi.

"O zi din viaţa mea este plină: am grijă de iubita mea, care are mâna fracturată, muncesc, fac două sporturi - baschet în scaun rulant şi tir cu arcul. La tir cu arcul sunt şi vicecampion naţional. Sunt vicepreşedinte al unei asociaţii care se ocupă cu copiii cu dizabilităţi şi cu copiii bolnavi de SIDA. Adun fonduri şi fac muncă de birou", a povestit Marius.

Întrebat ce le-ar transmite oamenilor fără dizabilităţi, Marius a spus că nu are un mesaj special, ci doar că şi-ar dori ca persoanele ca el să fie văzute pe stradă.

"Am încercat un experiment pe stradă, iar oamenii nu m-au ajutat să urc bordura. Norocul e că am învăţat să mă descurc, pentru că oamenii nu sunt atenţi la noi şi dacă ne privesc cu milă, ne privesc şi cu repulsie, nu ne oferă ajutor. (...) Vrem să fim independenţi. Nu cerem ajutorul, ci doar independenţa", a concluzionat tânărul.

"Experienţa Vienei poate fi folosită"

Matei Ghigiu lucrează la Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România (ONPHR), iar vineri a fost Spiderman. Este de 31 de ani într-un scaun cu rotile, tot din cauza unui accident. Locuieşte în Bucureşti de 15 ani, de când a venit la facultate, şi recunoaşte că unele progrese s-au făcut, însă Capitala este departe de a fi un oraş accesibil pentru toată lumea.

"Progresul oraşului există, dacă e să ne raportăm la o perioadă de 20 de ani. Nu a rămas inert. Se circulă mai bine decât acum 15 ani. În '91, parcurgeam toată distanţa, de acasă până la ASE, pe stradă, pentru că nu exista niciun fel de rampă. Lucrurile trebuie să progreseze şi noi, de fapt, asta şi vrem: să progreseze cumva. Credem că până acum nu s-a făcut suficient. Trebuie mai mult şi, mai mult decât atât, trebuie făcut un plan. Bucureştiul nu a fost accesibilizat niciodată după un plan integrat. A fost accesibilizat haotic, lucru care se vede şi care îl face în continuare inaccesibil. De fapt, asta şi cerem Primăriei Capitalei: să elaboreze un plan integrat de accesibilizare a oraşului", spune el.

Matei a explicat că ar trebui să existe un grup de lucru care să pună acest plan pe hârtie, iar documentul ar trebui să conţină puncte tehnice, concrete şi ar trebui să plece din locurile unde se construieşte sau se adaptează ceva.

"De exemplu, acum sunt în lucru câteva bulevarde importante în Capitală. Am fost şi le-am măsurat şi niciunul nu are standardul necesar trecut în normativ. Toate sunt peste doi centimetri - mă refer la bordurile înclinate. Lucrurile sunt foarte simple, ele trebuie doar respectate şi urmărite. Dar, dacă nu există un plan integrat, niciodată nu se va dezvolta un tot. Întotdeauna va fi făcut pe bucăţi. Experienţa unui oraş ca Viena poate fi folosită în Bucureşti", consideră el.

Tot Matei Ghigiu a explicat că un oraş accesibil nu se referă doar la persoanele cu dizabilităţi, ci şi la persoanele în vârstă, care au, de asemenea, dificultăţi atunci când ies în societate.

"În afară de asta, dorim un oraş accesibil pentru toţi, integral, nu pe bucăţi. Ne dorim şcoli accesibile, universităţi accesibile, pentru că lucrul acesta duce, de fapt, la o şansă mai mare în integrarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi. La ora actuală, este foarte greu să ajungi de acasă la locul de muncă. Uneori, este foarte greu să ieşi din casă. Sunt persoane care locuiesc în blocuri şi nu au acces în afara blocului. Nu cred că sunt mai mult de 200 de persoane pe care le vedem pe stradă. Vorbesc de persoane care au un loc de muncă şi care accesează oraşul în fiecare zi", a mai spus reprezentantul ONPHR.

Pe lângă invitaţia adresată oamenilor, de a se alătura demersului lor pentru un oraş accesibil, cei cu dizabilităţi cer autorităţilor respectarea şi aplicarea cât mai rapidă a Convenţiei ONU în domeniu. România, spun ei, este parte a acestei Convenţii din 2010, însă nu a elaborat nici acum un mecanism de implementare a documentului.