REPORTAJ: Inlăceni - satul labirint din Harghita unde sunt mai multe străzi decât case, vechi de secole - FOTO

În sud-vestul judeţului Harghita, la o distanţă de 25 kilometri de Odorheiu Secuiesc şi la 18 kilometri de Cristuru Secuiesc se află localitatea Inlăceni, un sătuc nealterat de sute de ani, frumos ca în poveştile copilăriei.

Poziţia sa geografică l-a izolat de civilizaţia oraşelor aflate atât de aproape. Prin localitate nu trece niciun drum important, ci doar o stradă principală, uliţe şi poteci care brăzdează încă din Evul Mediu proprietăţile uriaşe ale localnicilor.

Drumul care duce spre Inlăceni a fost construit pe vremea romanilor. Serpentinele largi, când urcând către cer, când coborând spre nicăieri, dezvăluie de jur-împrejur un tărâm nealterat, unde iarba şi plantele de leac cresc sălbatic, peticele de câmp verde sunt brăzdate cu auriu, iar pomii fructiferi sunt plini de roade care aşteaptă să fie culese. Din vârful drumului se zăreşte, în vale, satul cu o istorie de aproape două milenii.
Cronicile relatează că la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina. Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane.

"Este o aşezare unică în România, este singura localitate în care numărul străzilor şi al uliţelor îl depăşeşte pe cel al caselor şi acest lucru este confirmat de numeroase studii efectuate în zonă de istorici şi arheologi din ţară şi din străinătate”, spune istoricul Kovács Árpád, directorul Centrului Cultural de Păstrarea şi Valorilficarea Tradiţiilor din Odorheiu Secuiesc.

Satul labirint - "muzeul care trăieşte”

Satul uitat de timp între dealurile Piatra lui Firtos, Piatra Şiclodului şi Piatra Cuşmedului are 161 de case şi este locuit exclusiv de maghiari. Majoritatea sunt vârstnici, oameni sfătoşi, dornici oricând să stea la o şuetă cu cei care îi vizitează.

"Şi astăzi trăim ca străbunii noştri, casele sunt moştenite de la ei, pământurile şi obiceiurile la fel, satul este ca un muzeu viu, un muzeu care trăieşte, cu oameni muncitori. Aici sufletul se simte bogat şi mândru”, spune localnicul Keresztély Tibor.

Vârsta caselor din Inlăceni se măsoară în secole, majoritatea fiind monumente de arhitectură rurală ridicate pe vremea când scândurile se îmbinau între ele cu şipci din lemn. Toate seamănă izbitor între ele.

Construite din piatră şi din lemn, sunt văruite numai în alb sau azuriu, acoperite cu ţigle mici, fabricate pe vremuri în sat, iar grădina de flori din faţa casei este nelipsită. În nicio casă nu se intră direct din curte, ci pe la mezanin, urcând pe o scară din lemn sau pe câteva trepte din piatră, parterul scund şi subsolul fiind destinate bucătăriei, încăperilor pentru păstrarea alimentelor şi pivniţei. Din pridvorul larg se deschid intrările separate ale celor trei încăperi - un număr mai mare de camere fiind o excepţie de la regulă - care pot comunica între ele, prin interior.

Gospodăriile sunt aidoma, cu şura poziţionată în spatele curţii, perpendicular pe direcţia casei şi anexele dispuse astfel încât să deservească practic şi cu maximă eficienţă necesităţile familiei. Fântâna şi cuptorul pentru coacerea pâinii sunt indispensabile şi sătenii susţin că "numai cine este sărac lipit pământului nu le are”.

Din cele 161 de case din Inlăceni, 68 nu au fost renovate niciodată, iar cea mai veche a fost construită în anul 1742. Majoritatea păstrează uşile din lemn pictat şi ferestrele originale, precum şi mobilierul interior, la fel de bătrân ca locuinţa.

"Caracteristic acestor case vechi este că sunt zidite pe temelii de piatră naturală şi în rest aproape în totalitate din lemn de esenţă tare. Şi cuiele care fixează grinzile clădirii între ele sunt din lemn. Strămoşii noştri nu foloseau alte materiale la construcţii, iar cei din zonă erau meseriaşi vestiţi în prelucrarea lemnului, asamblau grinzile cu măiestrie şi cu o ingeniozitate ieşită din comun, prin nişte legături de dulgherie speciale, care nu au cedat nici până în ziua de astăzi. Casa mea are în jur de 200 de ani şi nu este dintre cele mai vechi, se văd încă inscripţiile pe grinzi şi pe pietrele de la baza ei. Au crescut, au trăit şi au murit între pereţii aceştia multe generaţii, iar eu nu am modificat nimic”, afirmă o localnică, Kocs Veronika.

Însă particularitatea ce asigură Inlăceniului statutul de unicat în România este mulţimea străzilor şi uliţelor care împânzesc satul şi al căror număr îl depăşeşte pe cel al caselor. Dispuse oarecum concentric, se răsfiră către cele patru intrări în sat, traversând proprietăţile oamenilor. Sunt întortocheate precum edificiul mitic construit de către Dedal, de aici şi numele de "satul labirint”, care i-a fost atribuit localităţii.

Reţeaua încurcată îi pune în mare dificultate pe neavizaţii care se încumetă să străbată Inlăceniul de unii singuri. Mulţi s-au învârtit în cerc ore în şir, fără să ajungă la liman.

"Odată, un negustor ambulant care cutreiera zona şi vindea ulei pentru căruţe, ca să nu mai scârţâie îngrozitor, a ajuns pe la înserat şi nu cunoştea satul. S-a rătăcit şi a dat roată pe uliţe toată noaptea şi tot nu a reuşit să iasă din sat. Abia către dimineaţă l-a zărit un om care mergea la câmp şi care s-a îndurat de sufletul lui şi l-a scos la drumul mare”, povesteşte amuzată, o altă localnică, Szávai Piroska.

Exodul tinerilor

Tinerii din sat au migrat, unii către oraş, atraşi de facilităţile civilizaţiei urbane, alţii în străinătate.

Învăţătorul satului, octogenarul Szávai Márton, ţine o evidenţă strictă, pe care o reactualizează an de an. Îşi scoate din birou catastiful gros, cu o caligrafie rafinată şi arată cât de mulţi au plecat din sat în ultimele decenii.

"În urmă cu 200 de ani, înainte de a începe exodul tinerilor, în sat erau aproximativ 800 de locuitori. Anual s-au născut 10-12 copii şi tot atâtea persoane au murit, deci se păstra un echilibru. Acum, dacă se naşte un copil este mare sărbătoare, dar sunt ani în care nu a venit pe lume niciunul, iar vârsta medie a locuitorilor satului depăşeşte 60 de ani”, explică învăţătorul.

În lipsa copiilor, prima s-a închis grădiniţa - sătenii nu mai ştiu când. Şcoala s-a închis şi ea în 2011.

Pe vremuri, Inlăceniul era unul dintre satele înstărite din regiune, faimos pentru culturile de cereale, pentru pomii fructiferi şi efectivele mari de animale.

"Fiecare familie avea între 10 şi 30 de hectare de pământ, o mulţime de cereale se cultivau pe terenurile de la noi şi erau meri, pruni, nuci, caişi, cireşi şi peri la tot pasul. Dealurile acestea erau pline de animale şi, când se lăsa înserarea, dura ore până ajungeau acasă de la păşune toate vitele, frumoase, grase şi pline cu lapte”, povesteşte nenea Biró István.

După 1989, pământurile luate de comunişti au fost retrocedate, fiind vorba despre aproximativ 5.000 de parcele care totalizează 1.440 de hectare de păşuni şi terenuri arabile. Fiecare familie deţine proprietăţi întinse, terenuri cu potenţial agricol şi păşuni de pe care fânul cosit ar putea hrăni cirezi de animale.

Acum, doar zece hectare, adică 0,69 la sută din suprafaţă, este cultivată, fiind parcele mici pe lângă case şi grădini însămânţate pentru necesităţile proprii. Vârstnicii nu au putere să cultive suprafeţe mari şi nici tăria să se opună prăpădului pe care îl fac în culturi animalele sălbatice - urşi, mistreţi, căprioare, vulpi şi iepurii sălbatici, care se simt acasă în sat.

"Tinerii au plecat, iar cei care mai suntem am îmbătrânit, nu mai avem putere. Haideţi aici, că avem de toate, şi case şi terenuri de vânzare, iar dacă vreţi să vă luaţi animale şi să faceţi o fermă, vă dăm noi gratis fânul de pe păşune, numai să îl cosiţi, că noi nu mai suntem în stare”, spune Veres Vilmos, un localnic în vârstă de 70 de ani.

Acum, în Inlăceni trăiesc 143 de oameni, din care 81 sunt pensionari, cei mai mulţi cu pensie minimă, primită de la fostul CAP. Fiecare familie are în grajd câte o văcuţă pentru lapte, un cal, un porc, iepuri şi păsări, cât să le asigure traiul.

Cea mai prosperă afacere din localitate aparţine unui fost preşedinte al Consiliului Judeţean Harghita, Kolumbán Gábor, care a pus pe picioare o fermă cu 40 de bivoli.

Altarul zeului Jupiter, biserica şi teiul legendar

Aşezarea este dominată de biserica unitariană, ridicată pe locul unui altar închinat zeului Jupiter, zeitatea supremă a statului roman, având în grijă legile şi ordinea socială.

"Biserica este construită din cărămizi de pe vremea romanilor, pe un lăcaş de cult ridicat în cinstea zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită, de asemenea, o piatră romană, care povesteşte despre vizita unui roman de rang înalt, probabil Împăratul. Se mai găsesc şi două pietre de altar, puse de Firminus şi Firmanus, despre care se presupune că ar fi fost conducătorii civili ai castrului roman construit aici la jumatatea secolului al doilea”, a precizat fostul învăţător din sat.

Actuala biserică, reconstruită de mai multe ori de-a lungul timpului, este o cronică ilustrată a satului, exemplificată, între altele, şi de tavanul casetat cu inscripţii în limba latină.

Despre celebrul tei din localitate se povesteşte că în anul 1661, când hoardele de tătari conduse de Ali Paşa au dat foc satului, a susţinut clopotul bisericii. Teiul le-a vestit sătenilor sărbătorile, dar şi pericolele. Potrivit legendelor, sub coroana bogată a copacului au stat la sfat bătrânii înţelepţi ai satului şi au luat decizii importante pentru comunitate. Iar astăzi stă la fel de falnic, pentru a fi imortalizat de turiştii impresionaţi de poveştile născute pe seama lui.

Pe lista de aşteptate a patrimoniului UNESCO

Construcţiile inlăcenilor constituie un patrimoniu cultural valoros, iar localitatea se află pe lista de aşteptare a patrimoniului cultural UNESCO.

În ultimii ani, tot mai mulţi turişti străini au vizitat satul, iar unii şi-au cumpărat case în Inlăceni.

"Sunt impresionaţi de casele noastre vechi şi se miră că mai există aşa ceva pe lume. Nouă ne vine să râdem, câteodată, când îi vedem ce fericiţi sunt în căruţă, la plimbare pe uliţele satului, dar bag seamă că pe la dânşii nu au de-ale noastre. E bine că vin, că aşa poate ne-om mai înmulţi pe aici şi poate merge şi vestea prin lume, departe, despre satul nostru”, spune o localnică, Bálint Etelka.

Legenda populară a Inlăceniului

Se spune că demult, atât de demult că nici nu se mai ştie, un tânăr din Inlăceni s-a îndrăgostit de zâna care locuia în cetatea Firtos, pe muntele de lângă sat, iar dragostea i-a fost împărtăşită. În fiecare seară, flăcăul se urca pe cal şi urca pe vârful muntelui ca să se întâlnească în grădina castelului cu iubita lui. Erau foarte fericiţi împreună, dar fratele zânei, Tartod, care era perfid şi egoist, a devenit invidios pe dragostea celor doi şi i-a pus gând rău muritorului. Într-o noapte, s-a aşezat la pândă şi, când tânărul îndrăgostit a ajuns, călare, pe vârful muntelui, l-a împins în prăpastie. Tânărul a pierit, iar calul lui s-a transformat într-o stană de piatră, care se vede şi astăzi, până departe. Şi de sub stâncă a început să curgă deîndată un izvor bogat, despre care se spune că ar fi lacrimile zânei, nesecate precum tristeţea şi dorul după iubitul ei.

În credinţa populară, calul transformat în stană de piatră îşi schimbă culoarea în funcţie de vreme: dacă se vede alb, vremea va fi frumoasă, iar dacă devine sur, va ploua şi va fi mohorât.

Există, însă, şi o explicaţie ştiinţifică a fenomenului. Specialiştii spun că, fiind vorba despre o piatră vulcanică, un andezit, este foarte sensibilă la umiditatea aerului şi se închide la culoare atunci când nivelul acesteia creşte.

Unicitatea locului, unde oamenii şi-au păstrat neştirbite tradiţiile, frumuseţea zonei şi a folclorului autentic sunt atuuri care pot transforma Inlăceniul într-un paradis al turismului.