REPORTAJ Marius Oprea la Periprava/ Cinci deţinuţi, îngropaţi în jurul unui izvor

În 2006, cînd am iniţiat programul de arheologie contemporană la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc pe care îl conduceam, nu credeam că voi trăi ceea ce trăiesc acum. Mă aflu în al şaptelea an la Periprava, cimitirul lipovenesc unde, chiar la intrare, se află pe un teren viran, pînă spre crucile albastre ale localnicilor, mormintele foştilor deţinuţi politici din lagăr.

Deţinutul şi sticluţa de parfum

Cum am ajuns aici? În 2007, doamna Manuela Hagiopol, fiica unui deţinut mort la Periprava, a venit la Institut şi m-a rugat să o ajut să-şi găsească tatăl. Ştia despre el, de la un coleg de detenţie, care a supravieţuit iadului de stuf, numai că i-a fost pusă sub cap o sticluţă goală de parfum, mai devreme găsită şi păstrată, cu un bileţel cu numele: Eugen Basica.

Despre acest deţinut mort am aflat cîte ceva din fişa lui penitenciară. Medicul veterninar Eugen Basica s-a născut la Strehaia, în 14 decembrie 1911. La data arestării avea o fată (pe Manuela) şi un băiat. A fost arestat la 2 iunie 1959, de către Securitatea din Craiova şi trimis cu Decizia MAI nr.100 la UM 0830 Periprava, colonia penitenciară din acest colţ de Românie, unde şi-a găsit sfîrşitul în 19 decembrie 1959, la cîteva zile după ce împlinise 48 de ani şi după şapte luni petrecute în lagărul în care comandantul Ioan Ficior instituise un regim de exterminare. La Periprava exista un complex de barăci în mai multe locuri din zonă, îngrădite cu sîrmă ghimpată, cu sute de deţinuţi, aduşi la tăiat de stuf – materie primă extrem de căutată la export, în Germania. Lor li se adăugau şi patru bacuri, închisori pluititoare, care asigurau ”mîna de lucru” a lagărului, unde se aflau permanent între o mie şi două mii de deţinuţi. În mijlocul acestei reţele, se afla comandamentul lagărului şi un complex de clădiri pentru aceştia – o centrală electric pe păcură, inclusiv o şcoală pentru copiii lor, dar şi barăci pentru deţinuţi de drept comun, care deserveau administraţia.

S-a mai păstrat numai clădirea comandamentului, unde acum funcţionează o pensiune de lux, mai ales pentru străinii pasionaţi de ornitologie, care vin în acest colţ al Deltei, fără să ştie în ce gură de iad de odinioară se află. Ştiam multe despre Periprava, din cărţile şi poveştile supravieţuitorilor de aici, între care se numără şi actualul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Octav Bjoza, care a petrecut la UM 0830, secţia Grind, puşi cap la cap, aproape doi ani.

Izvorul cu apă moartă

Atunci, în 2007, impresionat de durerea şi lacrimile din ochii doamnei Manuela Hagiopol, l-am rugat pe colegul meu Constantin Vasilescu (acum recent, devenit ”doctor” în istoria Peripravei) să reconstitiue, pe baza evidenţelor din fişele matricole penitenciare, lista tuturor morţilor de la Periprava. A găsit 124 de deţinuţi care şi-au găsit sfîrşitul aici, începînd cu primele luni ale anului 1959, cînd lagărul s-a ridicat din nisipuri, tot prin munca primelor ”loturi” de deţinuţi aduşi pe bacurile-închisori care purtau nume străine (”Gironde” şi ”Chambron”), pentru a nu bănui nimeni ce se ascunde în pîntecele lor metalic. Tot Constantin Vasilescu a coordonat şi mica echipă de cercetători care, în vara anului 2007, au găsit locul în care cei mai mulţi dintre ei au fost îngropaţi, la o mică adîncime: pe majoritatea i-am găsit la mai puţin de un metru, între 60 şi 80 de centimetri, cel mai adînc fiind îngropat un deţinut, la un metru şi zece.

Osemintele lor zac în nisip, unde au fost aruncaţi goi, nu găsim urma niciunui veşmînt – un nasture, o gaică metalică, ori vreo cataramă care să indice că ar fi fost îmbrăcaţi. Mărturiile întăresc acest fapt, constatat arheologic, la toţi morţii găsiţi. Găsim numai urmele unor lăzi făcute din stufit (plăci de stuf compactat), înărite cu şipci de lemn. Cîţiva dintre ei au fost pur şi simplu împachetaţi în rogojini, legate cu sîrmă ghimpată – de care n-au scăpat nici după moarte. Doar cîţiva dintre primii decedaţi în lagăr au fost puşi în lăzi din scînduri subţiri de brad – aici, în acest colţ estic al Deltei de pe braţul Chilia, lemnul e o materie preţioasă.

De-a lungul celor şase ani succesivi de campanii arheologice anteriori, am găsit aici osemnintele a 50 de deţinuţi, iar un al 51-lea mormînt era gol, osemintele celui mort fiind recuperate în secret de urmaşi, cîndva în ultimele decenii ale regimului comunist. Au fost lăsate în urmă cîteva falange ale degetelor de la o mînă. În acest an, în penultimul ”şir” de morţi (morţii au fost îngropaţi într-un perimetru aproximativ patrulater, cu latura de 20 de metri), am găsit mai puţini morţi decît în anii trecuţi – numai cinci. Bănuiam că se va întîmpla aşa ceva, de anul trecut – în mijlocul acestui şir se vedeau chiar la firul ierbii resturile unei fîntîni – de fapt, un izvor acum secat, odinioară protejat cu pereţi de lemn.

Localnicii mi-au spus că în vremea în care auzeau noaptea scîrţîind căruţa lagărului, care aducea aici cîte un mort, iar ei stingeau lămpile şi se îndepărtau de ferestre, după cum ştiau că trebuie să facă, izvorul încă mai avea apă din belşug. Mai întîi, apa s-a împuţinat după ce în jurul său au fost îngropaţi deţinuţii. Părea că, de-acum, parte din ea astupa setea lor. Nu a mai băut nimeni din el. Localnicii au mai folosit puţinul fir de apă rămas rămas numai pentru a uda florile de pe mormintele lor, pînă la căderea comunismului în ’89, cînd izvorul a secat cu totul şi fîntîna a fost astupată. Totuşi, gardienii n-au îngropat morţi şi în apropierea fîntînii. Aşa se face că, în acest an, avem mai puţin de lucru şi noi, şi echipa de procurori militari, şi medicul legist: am găsit numai cinci morţi, în acest şir.       

”Lupta de clasă” dusă de Securitate împotriva românilor şi cele 55 de schelete de la Periprava

În 1968, Consiliul Securităţii Statului a trimis un raport la Comitetul Central, la solicitarea unei Comisii Speciale de partid, care urmărea documentarea crimelor din anii lui Dej (de parcă nu tot în numele ”luptei de clasă” fuseseră comise), compromiterea şi îndepărtarea din conducere a lui Alexandru Drăghici, fost ministru de interne din 1952 şi un vocal rival al lui Ceauşescu. Acest raport se referea la  trimiterea “în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie” (adică lagăre precum cel de la Periprava) “a unui număr de circa 29.000 persoane”. Cifra mai poate suporta adăugiri, întrucît tot un document al Securităţii arăta că “posibilităţile de a stabili în mod cît mai complet şirul abuzurilor şi ilegalităţilor sînt limitate de faptul că în arhivele Securităţii Statului nu se pot identifica multe documente. Din relatările unor ofiţeri ce muncesc în prezent în acest sector rezultă că în anul 1954 fostul şef al Serviciului de evidenţă, colonel Popescu Gheorghe (Gogu), în prezent ambasador în Birmania, a ordonat distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17.000 persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele în arhiva Securităţii nu se pot găsi decît cu mari greutăţi”.

Cei mai numeroşi deţinuţi din lagăre erau tocmai muncitorii şi mai ales ţăranii în numele cărora Securitatea, ”tăişul sabiei” în ”lupta de clasă” purta un război necruţător care a făcut sute de mii de victime. Decizia de ”internare în colonii de muncă”, aşa cum se numea trimiterea în lagărele de muncă de pe tot cuprinsul României era luată, fără nicio judecată, de o ”troică”, compusă din şeful Securităţii, adjunctul său şi şeful Direcţiei lagărelor din Ministerul Afacerilor de Interne, pe baza unor tabele întocmite de subalternii din teritoriu, pe perioade de la şase luni pînă la cinci ani, cu posibilitate de prelungire. În toate lagărele deţinuţi erau trimişi numai pe baza unor simple adrese, care însoţeau lungi tabele nominale.

În martie 1953, doar în lagărul Peninsula de la Canal, 2.293 persoane se aflau aici doar în baza unor astfel de documente sumare. Nu exista nicio judecată, niciun drept la apărare. Ceea ce funcţiona era o simplă prezumpţie de vinovăţie. Aşa a ajuns la Periprava, unde şi-a găsit sfîrşitul după numai şapte luni, şi medicul veterinar Eugen Basica din Strehaia, tatăl Manuelei Hagiopol, cea care a oferit primul impuls al acestor investigaţii, datorită cărora ne aflăm şi astăzi aici. Comisia specială a verificat un lot de 7.000 de asemenea fişe ale celor trimişi în lagăr, stabilind că “măsurile represive au fost îndreptate împotriva a 1.355 ţărani, 1.570 muncitori şi tehnicieni, 767 învăţători şi profesori, 136 medici, 166 ingineri etc. Din cele 7.000 de fişe examinate rezultă că numai 11 persoane sînt foşti industriaşi, 15 moşieri şi 25 foşti poliţişti”. Securitatea încălcase în mod flagrant principiile ”marxist-leniniste”, acţionînd de fapt ca o armată, într-un teritoriu ocupat. Ceea ce de fapt şi era, neavînd nimic în comun cu patria, ai căror apărători foştii securişti se declară pînă astăzi.

Comisia pusă să-l “execute” pe Drăghici la finele anilor ’60 a produs şi cîteva exemple ale unor oameni trimişi în lagăr doar pentru cîte o vorbă aruncată-n vînt, victime fiind chiar şi membri de partid. De exemplu, “numitul Iosef Ludovic (dosar nr. 673) născut la 1901, la data reţinerii era membru de partid, a fost internat în colonie de muncă, întrucît a afirmat că din banii ce-i avea la CEC putea să-şi cumpere 2 porci, însă după reforma monetară din 1952 nu mai poate să-şi cumpere decît un singur porc”.

Viaţa în lagăr era un iad, exprimat eufemistic în documentele Comisiei. Raportul Consiliului Securităţii Statului înaintat la partid în 1968 arăta că “s-au  săvîrşit şi unele abuzuri în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară”, consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968, cu privire la ororile pe care tot Securitatea le patronase nu cu cîţiva ani înainte în lagărele pe care le umpluse cu deţinuţi. Se estimează că în urma acestor “abuzuri” mortalitatea în lagăre a fost de circa 25% - ceea ce înseamnă în jur de cel puţin 12.000 morţi (am văzut că evidenţele celor supuşi ”internărilor administrative” sînt incomplete). Dintre ei, am găsit pînă acum numai 55, la Periprava.

Cînd strîngi lumină din morminte

Proiectul nostru de cercetare din acest an se desfăşoară pentru prima oară sub egida Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (aseară a sosit la Periprava şi preşedintele AFDPR Octav Bjoza, el însuşi supravieţuitor al lagărului de aici), cu concursul Fundaţiei Doina Cornea, condusă de fiul acesteia, Leontin Iuhas, care prin intermediul avocatului Eugen Iordăchescu ne-a ajutat să obţinem o finanţare de 20.000 de lei, pentru continuarea acţiunii noastre, de la Asociaţia AD CARITATIS din Bistriţa, condusă de dl. Vasile Moldovan. Fără toţi aceştia, restul victimelor de la Periprava ar fi rămas, după voia unora, îngropate pentru vecie fără cruce, sub nisip. Continuăm astfel programul de cercetări arheologice pentru descoperirea mormintelor şi deshumarea victimelor regimului comunist, indiferent de deciziile actualei conduceri a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
 
Proiectul finanţat de Asociaţia AD CARITAS vizează căutarea, descoperirea şi recuperarea mormintelor deţinuţilor politici care au murit în Colonia de Muncă de la Periprava. Am pornit de la premiza că cele şase campanii din 2015-2019 trebuie să aibă o finalitate. Osemintele descoperite au fost transportate, după fiecare campanie, pentru investigaţii medicale la Serviciul de Medicină Legală din Tulcea, ulterior fiind transferate pentru analize specializate la Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucureşti, unde se realizează şi recoltarea de probe ADN, în vederea unor viitoare teste (cînd se vor găsi bani...), în vederea stabilirii identităţii persoanelor decedate.

Cercetările arheologice se desfăşoară, ca în fiecare an, în colaborare cu Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General. Aici, în anul 2015 s-a deschis un dosar de cercetare penală, în cazul tuturor deţinuţilor politici morţi în lagărul de la Periprava. Iar dosarul trebuie finalizat – iar în condiţiile în care IICCMER nu se mai ocupă cu aşa ceva, o facem în continuare noi, echipa de arheologi, subsemnatul, coordonatorul proiectului general al arheologiei crimelor comunismului şi echipa de arheologi condusă Gheorghe Petrov (şeful şantierului de la Periprava), alături de Horaţiu Groza, arheolog de la Turda, Paul Scrobotă, arheolog de la Aiud şi Gabriel Rustoiu, arheolog, directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia. Sîntem acum, printr-un protocol semnat de fiecare, sub patronajul mult mai onorant al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi ne simţim bine aşa. Ca în fiecare an, ni s-au alăturat Diana Munteanu, realizatoare a unui documentar independent (cu o finanţare din Franţa) despre Periprava şi Alexandru Munteanu de la TVR, alături de Cristina Rădulescu şi Andreea Berecleanu – ultima, ”nou-venită” în echipa de aici, de la Periprava. Începusem să spun că nu credeam să trăiesc, în urmă cu mai bine de un deceniu, cînd am început investigaţii aici, ceea ce simt acum. Iar ceea ce simt, nu numai eu, ci toţi cei care ne aflăm aici, a fost cel mai bine rezumat de Radu Gyr, în două versuri din poemul său ”Umbre”: ”Nu, viaţa asta n-are moarte, / Cînd strîngi lumină din morminte”.