REPORTAJ Marius Oprea, la Periprava: Fericirea de a găsi un mort

Un izvor trebuia protejat totuşi, chiar dacă în preajma sa se făceau înmormîntările noaptea, în secret, a unor deţinuţi politici, iar apoi nisipul rămas în surplus în urma săpării gropii era atent nivelat, astfel încît dimineaţa să nu fi văzut nimeni că acolo a fost înmormîntat un om. Prima oară m-am gîndit că gardienii au avut acest minim respect faţă de apă, într-o zonă atît de aridă, încît plouă cu adevărat cam de două ori pe an, astfel încît în secţiunea de 20 de metri care are în centru izvorul am găsit numai cinci morţi, ceva mai puţin de jumătate ca în alţi ani. Dar lucrurile nu au stat aşa, cum am judecat iniţial: gardienii nu respectau, de fapt, nimic. N-au îngropat deţinuţi morţi lîngă firul de apă protejat de un ”cofraj” patrulater de aluminiu, spre a nu se risipi în nisip, nu pentru că respectau izvorul, ci pentru că de aici luau sătenii apa pentru a uda florile de pe mormintele părinţilor lor. Şi ar fi putut vedea lesne că lîngă el au apărut şi alte morminte, fără cruci şi fără flori.

De la Periprava, la Tîrgu Ocna 

Campania de cercetări arheologice la Periprava din acest an s-a încheiat mai repede. Nu pentru că ar fi survenit vreun incident, ori că n-ar fi avut succes, ci pentru că bănuiala noastră s-a adeverit: izvorul a făcut ca în zona lui, zonă săpată de noi în acest an, să nu fie îngropaţi deţinuţi. Aşa că durata campaniei noastre s-a înjumătăţit, s-au redus şi cheltuielile cu ea, pe care le putem achita în urma contractului de mecenat, pe care l-am semnat cu preşedintele Asociaţiei AD CARITATIS din Bistriţa, Vasile Moldovan, către care se îndreaptă toată recunoştinţa noastră, ca şi către Leontin Iuhas, fiul doamnei Doina Cornea şi preşedintele Fundaţiei care poartă numele mamei sale şi Eugen Iordăchescu, de la firma de avocatură ”Iordăchescu şi Asociaţii”, care ne-au ajutat să găsim banii necesari pentru deplasarea şi săpăturile de la Periprava. Cît ne va rămîne, vom folosi pentru săpăturile de la Tîrgu Ocna, unde am planificat deja să mergem în ultima săptămînă din septembrie, în a cincea campanie acolo, pentru o ultimă investigaţie a terenului rămas neatins de înmormîntările ulterioare, în fostul cimitir al penitenciarului unde a fost îngropat Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhard ”sfîntul închisorilor”.

Astăzi s-au încheiat practic săpăturile, cu extragerea osemintelor celor patru deţinuţi morţi pe care i-am găsit (vezi video); al cincilea este un mormînt cu inventar, aparţinînd unui localnic şi va fi astupat la loc. Dar nu s-a încheiat şi cercetarea: echipa de arheologi a prietenului meu Gheorghe Petrov (Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza) vor rămîne pentru a astupa săpătura din acest an, pentru a stabili coordonatele investigaţiilor de la anul (cum facem de fiecare dată). Numai Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, care de zece ani încoace, cu toate că are treabă pînă peste cap, participă ca voluntar la toate acţiunile echipei, se va întoarce probabil şi el cu cîteva zile mai devreme, solicitat de îndatoririle manageriale – aşa e cînd eşti director. Fiind deja evident pentru noi că nu toţi cei 124 de morţi de la Periprava au fost îngropaţi aici, în zona din faţă a cimitirului lipovenesc, ei vor căuta, cum bănuim că există, printr-o atentă cercetare de teren din proximitatea ”centrului de comandă” al lagărului central de la Periprava un posibil loc de înmormîntare al restului celor morţi în acest iad al stufului. La recoltarea acestuia, mulţi deţinuţi au fost torturaţi de unealta lor de lucru, tarpanul, un fel de seceră cu coadă lungă, cu care retezau tulpinile de stuf de la firul apei, apoi adunau recolta în legături grele, încercînd să îndeplineasă norma stabilită pentru puteri supraomeneşti, pe care nici cei mai tineri n-o puteau îndeplini decît cu greu, pentru a nu primi seara, la întoarcerea în barăci, bătaia zilnică, în loc de hrană. Am reuşit să-i procur domnului Octav Bjoza, preşedintele AFDPR o asemenea unealtă de lucru, care să-i reamintească de ororile trăite doi ani aici, şi s-a cutremurat, revăzînd-o.

Am găsit ”mortul cu sticluţa de parfum”

În aceste căutări, la capătul cărora trăim cu toţii un sentiment paradoxal – fericirea de a găsi un mort – am trăit şi o alta: pe aceea de a avea, în sfîrşit, o posibilă pistă, pentru identificarea unuia dintre deţinuţii care şi-au găsit sfîrşitul aici. Pentru că, în sfîrşit, ”mortul cu sticluţa de parfum” a ieşit la iveală. Am relatat deja acum două zile cum, în 2007, doamna Manuela Hagiopol, fiica lui Eugen Basica, medic veterinar de 48 de ani din Strehaia, mort la Periprava, m-a rugat să o ajut să-şi găsească tatăl – aşa a început şi odiseea cercetărilor noastre de aici. Aflase şi că a avut pusă în coşciug o sticluţă, ”de parfum”, spunea ea, cu un bileţel cu numele său. Ani de zile am căutat cu atenţie, printre oasele tuturor deţinuţilor găsiţi o sticluţă, deşi aşa ceva nu putea să ne scape. Dar ieri, la orele prînzului, sticluţa a apărut, sub oasele braţului drept al mortului din mormîntul numerotat de Ghiţă Petrov cu 54. Ultimul, din această vară.

Că poate fi Eugen Basica este sugerat şi de lucrarea dentară a maxilarului inferior, şi de placa ce-i înlocuia dinţii din faţă a maxilarului superior, cît şi de constituţia robustă şi vîrsta aproximată de medicul legist Vasile Daşanu şi poliţiştii criminalişti tulceni Dan Danielencu şi Gabriel Cristea. Atît ei, cît şi procurorii militari Gheorghe Stanciu şi Toma Octavian s-au ferit însă să spună că acesta e, într-adevăr, Eugen Basica. Au notat toate amănuntele pe care noi le cunoşteam de la doamna Hagiopol, în legătură cu tatăl său şi ceea ce cuoştea în legătură cu împrejurările morţii sale, iar probabil aceasta va fi prima analiză AND făcută în ”Dosarul Periprava”.

Oricît de rezervaţi ar fi procurorii, legistul şi poliţiştii criminalişti, mie inima îmi spune că l-am găsit pe tatăl doamnei Hagiopol. Strigătul său disperat, care parcă iese din gura deschisă şi plină de pămînt a celui care deocamdată este ”mortul nr.54” îmi spune că acest strigăt, adresat Proniei, a fost ascultat.

Deţinuţii, mai prejos decît purceii şi bobocii de gîscă ai Ministerului de Interne

Arestat la 2 iunie 1959, închis mai întîi la Securitatea din Craiova, Eugen Basica a fost trimis în lagărul de la Periprava în scurtă vreme, unde a şi murit, şapte luni mai tîrziu, în 19 decembrie 1959. Certificatul de deces, spre deosebire de fişa penitenciară, care consemnează această dată a morţii sale a fost emis abia la o lună mai tîrziu, iar drept cauză a morţii figura infarctul. Oasele craniene care pot fi ale lui Basica, la o cercetare preliminară a medicului legist Daşanu, prezentau urmele unui traumatism sever, ca şi o parte a feţei, specifice unei lovituri puternice în zona capului. Dar, la fel, acestea nu sînt concluzii, ci examinări preliminare. Să fi murit doctorul Basica din alte cauze decît cele menţionate, nu e deloc imposibil. Falsurile nu erau o excepţie în certificatele de deces ale morţilor din temniţele şi lagărele României comuniste, ci o practică curentă.

Mai ştiu că, ajuns în lagărul de la Periprava, unde a fost trimis printr-o simplă ”decizie” a MAI cu nr.100, Eugen Basica, pentru că era medic veterinar a primit în grijă vitele şi restul ”şeptelului” de animale de la ”gospodăria” coloniei penitenciare de aici. Pentru Ficior şi gardienii din subordine, şi nu numai pentru ei, animalele domestice valorau mult mai mult decît oamenii. Şi pe unii, şi pe ceilalţi îi aveau pe ”inventar”. Dar pe deţinuţi îi puteau înlocui, însă vitele, porcii şi păsările moarte din neglijenţă în ”ograda” lagărului nu, şi răspundeau pentru ele, ca de un deţinut evadat.

Îmi bazez această informaţie pe documente. Animalele din gospodăriile lagărelor, destinate ”cadrelor” MAI erau mai atent contabilizate decît deţinuţii. Un raport din 8 noiembrie 1963 al Serviciului de contrainformaţii din lagărele şi coloniile de muncă arăta că ”din cele şapte gospodării agricole ale ministerului, patru sunt pe teritoriul regiunii Dobrogea şi două pe teritoriul regiunii Bucureşti. Birourile noastre care răspund de aceste obiective, în această periodă, au dovedit lipsuri serioase în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Din unele controale efectuate la aceste gospodării, s-a stabilit că, în cursul acestui an s-au produs pagube însemnate avutului de stat, printre care cităm următoarele: la gospodăria M.A.I. Periş au murit 10.450 păsări, 90 taurine şi 146 porci; la gospodăria Tichileşti au murit: 1.373 păsări, 410 porci, 16 taurine şi 78 oi (tot la această gospodărie, au murit 1.292 boboci, din cauza lipsei de alimentaţie corespunzătoare); la gospodăria VIădeni au murit: 255 porci, 210 oi, 17 taurine şi 30 păsări; iar la Luciu-Giurgeni au murit: 391 păsări, 27 taurine şi 453 porci; la gospodăria Saligny au murit: 611 păsări, 219 oi, 46 porci şi 14 taurine; la gospodăria Salcia au murit: 1.215 păsări, 1.055 porci, 408 oi, 17 taurine (tot la această gospodărie, cu ocazia transportului unui însemnat număr de boboci, au murit prin sufocare 260 de capete; dintr-un incubator, din 4.397 de ouă, au scos doar 350 boboci, şi aceştia neviabili); la gospodăria Chilia-Veche au murit: 350 păsări, 1 041 porci, 735 oi şi 19 taurine. La Periprava, datorită lipsurilor în îngrijirea şi alimentarea purceilor, în lunile ianuarie-martie, au murit 191 purcei”.

Pentru aceste însemnate ”pierderi” răspundeau, fireşte, cei de la comanda lagărelor, iar aceştia îşi transformau răspunderea în furie, răsfrîntă asupra deţinuţilor. Să fi fost Eugen Basica, medicul veterinar din Strehaia în mijlocul acelei ierni aspre a anului 1959 în care şi-a găsit sfîrşitul, victima unei asemena furii, nu este tocmai exclus. Au fost relatate pe larg în memorialistica despre Periprava episoadele de furie, cărora le cădea pradă comandatul lagărului Ioan Ficior, despre care şi acum sătenii mai bătrîni spun, amintindu-şi ca de un vis, că obişnuia să calce în picioare deţinuţii, călare pe calul său alb.

”Un om solid, călare pe un cal alb”, apare ca un leit-motiv în relatările sătenilor din Periprava şi fantoma lui încă mai bîntuie parcă prin aceste locuri, pe uliţele satului, în care de o veşnicie soarele se întovărăşeşte cu praful. Acum aceste ultiţe sînt atît de paşnice, încît un turist împătimit al Deltei mi-a spus că, de 15 ani, a renunţat să mai caute alte locuri şi vine numai aici, unde ”e atîta linişte, pace şi frumuseţe”. Dar la finele anilor ’50 nu era aşa. Prin aceste uliţe de nisip, atît de liniştite, atunci praful se ridica pînă la cer, tulburat de convoaiele de deţinuţi care se duceau şi se întorceau de la ostroave, la tăiat de stuf, convoaie tragice ale durerii şi destinelor sfărîmate, însoţite de sudălmile gardienilor.

Acest trecut al ororii, încă nu pe deplin desluşit, zace ascuns de noi la numai sub cinci-şase palme de ţărînă. Spre această lume a întunericului şi suferinţei, eu şi prietenii mei am mai deschis în aceste zile o fereastră, prin care doamna Manuela Hagiopol (şi poate că nu numai ea, ci şi alţi urmaşi ai celor ucişi aici) poate privi şi îndrăzni să spere că-şi va afla pacea.