REPORTAJ - Militar rănit în Afganistan: Nu-mi simţeam picioarele, eram plin de sânge, dar am salvat un coleg

"Se auzeau lovituri în blindaj şi credeam că aruncă nişte copii cu pietre, dar se trăgea în noi"

Mirel-Mugurel Băiţan are 28 de ani şi este sergent major la Batalionul 317 Cercetare "Vlădeasa" al Diviziei 4 Infanterie "Gemina" din Cluj-Napoca.

Se apropie încet, cu arma în cumpănă. E îmbrăcat în ţinuta de camuflaj, poartă o vestă antiglonţ şi şchioapătă puţin cu piciorul drept. Nu de la greutatea echipamentului, care cântăreşte peste 50 de kilograme, ci de la rana căpătată într-o misiune din Afganistan.

A intrat în armată în 2008 şi recunoaşte că nu ştie ce l-a determinat să facă acest lucru - "poate dorinţa de aventură, poate patriotismul".

"Am urmat o perioadă cursuri la Caracal şi m-am specializat pe cercetare la o unitate la Buzău. Cercetarea este cea mai frumoasă specializare, pentru că înveţi foarte multe. Noi suntem luptătorii din umbră. Nu suntem văzuţi, nu trebuie să fim văzuţi, acesta este scopul nostru, să culegem informaţii din teren, despre inamic, pe care le transmitem mai departe. De informaţiile noastre depinde o situaţie de luptă. Să ştie trupele cu ce să atace. Oferim informaţii despre teren, despre inamic, despre armamentul pe care îl folosesc, despre comunicaţii. Ne pregătim foarte mult, pentru situaţii speciale, de supravieţuire, de izolare sau extreme, suntem obişnuiţi să dormim puţin, suntem cercetaşi. Ştim să ne construim adăposturi, să facem diverse tipuri de focuri, chiar dacă nu avem chibrituri, punem capcane, ne folosim mult de teren, de natură, profităm de ea, asta suntem învăţaţi să facem", explică Băiţan.

El a plecat în misiune în Afganistan în 2011, în zona Zabul, şi îşi aminteşte prima patrulă, în care şi-a dat seama că acolo este război.

"Când am ajuns în Afganistan am dat piept cu căldura, care era extraordinar de puternică, iar în prima patrulă în care am ieşit eram într-o maşină blindată şi se auzeau lovituri în blindaj. Am început să râd şi spuneam că aruncă nişte copii cu pietre, dar se trăgea în noi. Atunci am realizat că acolo e război, care implică riscuri. Eu am mers în misiune în Afganistan pentru că sunt militar, asta este meseria mea şi am vrut să văd dacă, într-adevăr, fac faţă, dacă sunt făcut pentru asta. Soldaţii români sunt priviţi foarte bine, ne adaptăm foarte bine şi ne descurcăm în orice situaţie. Am avut misiuni foarte multe cu americanii şi alţi militari NATO. Ne consideră soldaţi bine pregătiţi", spune militarul.

"Maşina în care eram a explodat. Eram plin de sânge, nu îmi mai simţeam picioarele, dar am reuşit să salvez un coleg"

Vocea îi coboară aproape de şoaptă. Nu va uita niciodată ziua în care a fost rănit şi în care nu i-a păsat de picioarele rupte, ci a contat în primul rând viaţa unui camarad pe care l-a salvat de la moarte.

"Am fost rănit în 20 octombrie 2011. Am primit nişte informaţii despre insurgenţii dintr-un sat, am fost şi i-am capturat. Ne-am întors cu ei şi trebuia să îi predăm poliţiei, americanilor. I-am adus în bază, au fost interogaţi, se făcuse noapte, şi am plecat să îi predăm poliţiei. După cinci minute de la ieşirea din bază, vehiculul blindat american în care eram a explodat. Dacă nu eram în acea maşină, eram mort, pentru că am trecut peste 600 de kilograme de explozibil, o mină improvizată. Luasem un aşa-numit Improvised Explozives Device. Insurgenţii au vrut să ne omoare pentru că le-am capturat colegii", îşi aminteşte "luptătorul din umbră".

În prima clipă nu a realizat că a sărit în aer, se afla în maşina blindată şi au început să cadă bolovani în interior.

"Nu mi-am dat seama ce se întâmplase, se striga, se urla. Eram şapte militari, toţi români. Au căzut bolovani prin turelă, care era deschisă. Am dat să mă ridic, mi-am dat seama că nu puteam, fusesem rănit. Auzeam iar lovituri de gloanţe în blindaj, semn că se trăgea în noi, şi vocile insurgenţilor. A urmat ambuscada. Colegii au ieşit pe trapă, eu nu am putut să mă ridic de pe scaun, îmi erau picioarele rupte, îmi căzuseră bolovani peste picioare prin turelă. Căzuse o bucată de vreo 500 de kilograme de asfalt pe turelă şi din ea se desprindeau bolovani. Am dat pietrele la o parte cu arma, m-am târât şi am reuşit să ies afară, unde era dezastru. Se trăgea peste tot, am tras şi eu focuri de acoperire", spune sergentul-major.

La un moment dat, colegii care se împrăştiaseră pentru a răspunde atacului au întrebat unde este caporalul Stanciu, membru al echipajului.

"Eu m-am uitat în stânga şi l-am văzut la vreo 15 metri de maşină. Era întins pe jos, pe burtă. Mi-am luat arma cu mine, m-am târât până la el. Am avut noroc că făcusem un curs de pregătire medicală şi în timpul acţiunii mi s-au derulat toate procedurile de prim-ajutor. Am ajuns la colegul Stanciu, am văzut că era inconştient, căzuse din vehiculul blindat, care sărise în aer la vreo 14 metri înălţime, cu faţa de pământ. Eu aveam capul spart, mi-am pierdut dinţii în eplozie, eram plin de sânge, nu îmi mai simţeam picioarele, nu realizam că picioarele îmi erau rupte. Am ajuns la el, am văzut că avea pietre în gură, l-am prins de fălci, şi i-am supt sângele de pe trahee, să i-o curăţ, pentru că altă alternativă nu era, altfel se îneca cu sânge şi murea. I-am eliberat traheea, apoi i-am băgat o rolă de pansament în gură să îi absoarbă sângele. Respira pe nas, dar foarte greu, l-am strigat, nu mi-a răspuns, i-am bandajat capul. I-am oprit hemoragiile externe, cele mai puternice", povesteşte militarul.

Caporalul Stanciu s-a trezit la un moment dat şi i-a cerut o ţigară, iar Băiţan a stat de vorbă cu el, l-a liniştit, să îi ridice moralul, i-a spus că totul e bine. A observat că avea un braţ întors, astfel încât a improvizat o atelă din vergelele de la arme, i-a imobilizat braţul, apoi l-a târât să îl ducă la adăpost.

"În jur se trăgea şi mai trăgeam şi eu focuri de armă, îl mai bandajam. Eu mă concentram foarte tare să supravieţuiască Stanciu. (...) Nu ştiu de ce am făcut-o, ştiu doar că mi-am făcut datoria, nu s-o fac pe eroul. Eu nu sunt un erou. Sunt doar un militar şi am salvat un coleg de armă cu mine. Dacă nu aş fi intervenit, murea, se îneca cu sânge, abia respira. S-a tras asupra noastră şi cu o lovitură de aruncător de grenade m-am pus peste el, mi-am pus mâinile deasupra capului şi am zis: «asta e, dacă se întâmplă, se întâmplă» dar a trecut peste noi lovitura", mai povesteşte cercetaşul.

După o perioadă, au venit sanitarii cu un elicopter, l-au ridicat doi colegi, iar din cauza durerii a leşinat.

Rănit grav la ambele picioare, în special la genunchiul drept, a fost transportat la un spital din Germania, iar medicii i-au spus că e posibil să nu mai poată merge. Au urmat nenumărate intervenţii medicale, tratamente, iar acum este mult mai bine, stă în picioare şi s-a întors la batalion.

"Nu mă plâng, sunt militar, am mers în misiune, mi-am asumat riscul. Sunt aici, cu capul sus şi mergem mai departe. Şi dacă va fi să mai fie, aş mai merge în misiuni", mai spune militarul.

Pentru faptele sale, Mirel-Mugurel Băiţan a fost avansat de la caporal la gradul de sergent-major şi a fost decorat de preşedintele Traian Băsescu, cu medalia "Serviciul credincios" clasa a III-a, primind şi Emblema de Onoare a Statului Major General al Armatei Române.

Pentru sergentul major Băiţan, NATO înseamnă, în primul rând, "siguranţă" şi faptul că România se poate baza pe celelalte state membre ale Alianţei Nord-Atlantice în cazul unui atac, a unei agresiuni armate sau a unei ameninţări.

"Avem o certitudine, o siguranţă, că avem aliaţi de nădejde. Eu am lucrat cu militari din ţări NATO, şi cu francezi, şi cu americani. Aderarea la NATO acum zece ani a însemnat ridicarea standardelor pentru Armata Română. Am avut ocazia să învăţăm de la aliaţi, am avut prilejul să dovedim în teatrele de operaţiunile externe, în Irak sau Afganistan, că, deşi suntem o ţară mai micuţă, suntem, totuşi, puternici, iar aliaţii se pot baza pe noi", adaugă militarul.