REPORTAJ: Poveştile locului în care o masă caldă săptămânală tratează singurătatea vârstnicilor - FOTO

De un an de zile, în complexul de servicii sociale din Sectorul 4 al Capitalei îşi dau mâna angajaţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială, donatorii, fie că sunt persoane sau companii, voluntarii, care ajută la servirea mesei, şi aproximativ 100 de vârstnici din comunitate, ale căror venituri nu le permit să solicite alte servicii sociale, dar nici să ducă o viaţă decentă. Ei sunt însă invitaţii săptămânali, joia, la masa de prânz, donată de sponsori şi pregătită de angajaţii complexului.

Ideea a apărut după ce mulţi dintre vârstnicii care ajungeau la cantinele sociale erau refuzaţi din cauza faptului că veniturile lor depăşeau plafonul care le-ar fi dat dreptul să mănânce acolo.

"Erau foarte mulţi bătrâni care veneau la cantină şi îi refuzam pentru doi lei, care erau peste plafonul stabilit. Şi este greu să le spui că ei nu pot mânca pentru că au cu doi lei în plus faţă de ceilalţi. Apoi, sunt multe bătrâne care spun că nu mai pot găti, nu neapărat pentru că nu mai au bani, dar nu mai au putere", spune directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti, Cosmina Simiean-Nicolescu.

Aşa a început, în urmă cu un an, strângerea de fonduri pentru ca, în fiecare joi, cei aproximativ 100 de beneficiari să poată mânca, măcar o data pe săptămână, ceva cald.

Banii vin de la persoane, de la companii multinaţionale, de la firme de HR sau de IT, dar şi de la o afacere de economie socială, 292 Catering, deschisă tot de DGASMB, cu fonduri europene, care în prezent donează cinci la sută din profitul obţinut pentru vârstnicii de la OMINIS.

Întâlnirea de joi este ca un ritual pentru angajaţii complexului, care ştiu exact cât trebuie să gătească şi când să înceapă pentru ca totul să fie cald la ora la care oamenii vin să mânce, iar pentru unii beneficiari a devenit cel mai aşteptat moment al săptămânii, nu pentru că le este neapărat foame, ci pentru că este ziua pe care nu o mai petrec între zidurile caselor, ci cu alţi oameni.

De Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, meniul pregătit a fost unul mai special, dar pentru mulţi dintre ei nu a contat atât ce mănâncă, cât faptul că au venit nişte voluntari noi să îi servească, că s-au întâlnit cu colegii de masa şi şi-au povestit ultima săptămână sau că doamna directoare i-a ascultat, au plâns şi s-au descărcat.

La masa de lângă intrare, o doamnă cu o pălărie şi trenci de culoarea untului mănâncă în compania unei alte doamne, îmbrăcată în negru şi cu faţa pe care se vede trecerea anilor. Par să se ştie demult şi au multe să-şi povestească. Bătrâna cu pălărie de culoarea untului are 70 de ani şi se scuză că nu a mâncat toată supa.

"Este excepţională. Dar eu am diabet şi nu mănânc mult. Eu, când am venit aici nu mai mâncam deloc. Nu mai puteam să mănânc. Găteam pentru soţ acasă, dar în mine nu mai intra nimic. Aici m-au învăţat să mănânc din nou. Au făcut o minune cu mine", spune scurt femeia.

Deşi are familie şi posibilităţi cât să nu rabde de foame, nicăieri nu mănâncă la fel cum o face în compania atâtor oameni. Nu poate explica de ce, dar povesteşte iar şi iar de un fiu al ei care a fost accidentat în armată, fiind lovit în cap, şi de atunci a rămas cu un handicap, iar uneori devine agresiv. Şi în timp ce povesteşte, ochii i se umezesc, iar mâncarea pare să îşi piardă gustul.

"Mâncarea este foarte bună. L-am întrebat într-o zi pe bucătar ce pune în ea de este aşa bună şi ştiţi ce mi-a zis? ’Puţin suflet, doamna!’ Şi aşa de mult mi-a plăcut ce mi-a spus, că eu de atunci îi aduc câte ceva de suflet: puţin mir sau câte o cărticică de la biserică", îşi continua femeia povestea.

Vecina de masă a devenit şi confidenta ei. Îşi dau întâlnire în fiecare joi şi îşi povestesc necazurile. "E un om tare bun, dar tare necăjit", spune bătrâna cu pălărie, iar cealaltă îşi începe istoria fără să stea pe gânduri.

Are 77 de ani, locuieşte la curte, într-o casă care stă să se dărâme. Are copii, unii plecaţi la muncă în străinătate, iar ea are în grijă nepoţi, cărora nu prea are ce să le ofere din pensia ei de 681 de lei. "Noroc că mai vin să mănânc aici", spune plângând femeia.

La cei 77 de ani ai săi, este o mână de om, cu suferinţa bine întipărită pe chip. Şi nu visează la o zi în care să nu mai facă nimic şi să îşi vadă de bătrâneţe, ci la faptul că ar putea să îşi găsească un loc de muncă.

"Aş putea să am grijă de un copil sau de un bătrân, ca să mai câştig un ban. Dar nu mă angajează nimeni", spune femeia, care se scuză că trebuie să plece repede, pentru că trebuie să strângă rufele puse la uscat.

La câţiva metri distanţă, o altă doamnă, care abia a terminat de mâncat, se opreşte să converseze la o altă masa. Are 66 de ani, părul vopsit blond şi pare în putere. Este la curent cu evenimentele politice din ţară, are păreri proprii despre unii şi despre alţii, critică toate guvernele pentru că au omorât industria şi exporturile, dar şi pentru că nu asigură locuri de muncă nici tinerilor, dar nici celor ca ea, care încă sunt apţi şi vor să muncească.

Are o pensie de 700 de lei şi vine la Complexul OMINIS de când s-a mutat în zonă, pentru că are grijă de un bătrân ca să-şi mai suplimenteze veniturile. De la el a aflat de masa caldă de joi, dar el nu mai poate ajunge până acolo.

"Să ştiţi că masa asta contează. Că este mâncare gătită, e proaspătă şi mai fac şi eu câte o mică economie. Contează dacă nu scot bani din buzunarul meu ca să mănânc azi. Mai iau un medicament sau mai plătesc la întreţinere", spune femeia.

În plus, recunoaşte că, dincolo de economii, îi face plăcere să vină la întâlnirea de joi pentru că în felul acesta cunoaşte oameni noi şi aude poveşti pe care nu ar şti unde să le caute în altă parte.

"Sunt oameni de toate felurile. Nu vedeţi? Unii mult mai amărâţi decât mine. Şi când îi văd, îmi spun că eu nici nu trebuie să mă mai plâng. Trăim vremuri grele", concluzionează femeia.

Deşi masa a fost una specială, pregătită pentru Ziua Persoanelor Vârstince, sărbătorită în fiecare an în 1 octombrie, la mese erau şi tineri, oameni ai străzii. Pentru ei şi pentru toţi cei care, tacit, îşi dau întâlnire la OMINIS în zilele de joi, sărbătorile constau tocmai în ora aceea în care mănâncă, se văd şi îşi vorbesc, pentru că ora aceea îi scoate din obişnuitul fiecărei zile şi, de cele mai multe ori, din singurătate.

Iar cei care vor să facă o oră de voluntariat şi să ajute la servirea mesei lor, trebuie să ştie de la început că buna-dispoziţie, cheful de conversaţie şi câte un zâmbet larg atunci când le întâlneşti privirile sunt ingrediente absolut necesare pentru a fi parte din "sărbătoarea" lor.