REPORTAJ: Rulmenţi Bârlad, un brand care a rezistat tranziţiei şi crizei. Povestea fabricii, de la primul rulment până la marca înregistrată în 80 de ţări - GALERIE FOTO

Fabrica, de altfel, cel mai mare agent economic din judeţul Vaslui, a fost salvată de la închidere în anul 2000 când, după zece ani de capitalism în care a funcţionat în pierdere sub patronajul statului român, a fost privatizată. Societatea a fost cumpărată de holdingul turc Kombassan şi este singura privatizare de succes reuşită de statul român în judeţ, fabrica reuşind să îşi păstraze integral obiectul de activitate, respectiv producţia rulmenţilor, cunoscuţi în 80 de ţări din lume sub brandul URB. La ora actuală, Rulmenţi SA Bârlad deţine 0,17 la sută din producţia mondială de rulmenţi, estimată la 71 de miliarde de dolari, şi este una din primele şapte mărci cunoscute la nivel internaţional.

1953, anul fabricaţiei primului rulment

Statul decide, în anul 1951, înfiinţarea unei fabrici de rulmenţi în Bârlad, printr-o hotărâre a Consiliului de miniştri de la acea vreme, cu o producţie anuală de un milion de rulmenţi. Doi ani mai târziu, uzina de la Bârlad fabrică primul rulment, cu o tehnologie rusească, unitatea funcţionând în două hale şi existând şi o centrală electrică. După uzina de rulmenţi de la Braşov, care până în 1959 a funcţionat în incinta Fabricii de Autocamioane din oraş, unitatea de la Bârlad este a doua de profil din România comunistă.

Cu patru tipuri de rulmenţi, faţă de 13.000 în prezent, fabrica bârlădeană a funcţionat la aceeaşi capacitate până în 1965, când producţia creşte la 2,5 milioane de rulmenţi pe an. Atras de fabrica de la Bârlad, Nicolae Ceauşescu decide să investească masiv în uzina bârlădeană la începutul anilor '70, atunci când producţia anuală depăşeşte 30 de milioane de rulmenţi pe an. Astfel, activitatea fabricii merge din plin până la finele anilor '80, când în uzină munceau 9.000 de salariaţi. Ultimii 20 de ani de comunism au însemnat investiţii permanente în construcţia de hale de producţie, precum şi diversificarea gamelor de rulmenţi scoşi pe piaţă.

"Statul comunist a investit permanent în industria de rulmenţi. După fabricile de la Braşov şi Rulmenţi Bârlad, a urmat deschiderea a încă două unităţi de producţie, la Alexandria, în 1974, şi Ploieşti, în 1979, ultima fiind axată pe fabricarea de rulmenţi grei. Ceauşescu nu s-a oprit aici şi a investit în alte două fabrici, la Suceava şi Slatina, ambele unităţi deschise în 1990, înţelegând importanţa strategică a fabricării rulmenţilor, ceea ce, din păcate, s-a pierdut după 1990, când statul nu a mai ajutat cu nimic industria de profil", susţine directorul SC Rulmenţi SA Bârlad, Corneliu Pricope.

Marca URB, creată încă din 1970 de comunişti, înregistrată în prezent în 80 de ţări

Încă de la începutul anilor 1970, statul comunist a creat marca URB (uzine de rulmenţi cu bile) odată cu creşterea producţiei pe cele două fabrici existente în România la acea vreme, Braşov şi Bârlad. Marca, înregistrată de Întreprinderea de Comerţ Exterior, era folosită de orice întreprindere de rulmenţi din România, în condiţiile în care peste 50 la sută din producţia românească de rulmenţi mergea la export, atât pe piaţa estică, în Asia şi CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), cât şi pe cea vestică, în Europa şi Statele Unite ale Americii. "URB a apărut în 1970 şi a creat notorietate pe plan mondial încă de la acea vreme. Partenerii de peste hotare erau găsiţi în perioada comunismului de Centrala Industrială a Rulmenţi şi Organe de Asamblare (CIROA), având în vedere că întreaga producţie era centralizată. Poate că nu era bună acea centralizare, însă crea un mare avantaj care, din păcate, astăzi s-a pierdut. De fapt, centrala funcţiona ca un holding, care asigura tipodimensiunile necesare pentru fiecare industrie", este de părere directorul Corneliu Pricope.

Din fericire însă pentru societăţile româneşti de rulmenţi, marca URB se păstrează şi după 1990, fiind preluată de SC Tehnoimportexport SA. În schimb, dispare supercentralizarea şi fiecare fabrică de rulmenţi din România se descurcă cum poate. După 1990, când s-a desfiinţat CAER, toate relaţiile de pe piaţa fost socialistă au dispărut. Fiecare întreprindere de rulmenţi a început să se zbată ca să reziste pe piaţa internă şi cea vestică. În scurt timp, cum întreaga economie românească începe să se clatine, procentele în ceea ce priveşte producţia de rulmenţi se modifică, în sensul că exportul creşte de la 50 la 75 la sută, restul rămânând pe piaţa internă. Cu timpul, fabricile încep să-şi închidă porţile, fabricile din Bârlad, Ploieşti şi Alexandria fiind cele care rezistă şi mai funcţionează şi în prezent, însă toate sub patronaj străin. Fabrica din Bârlad este singura care nu renunţă la brandul URB creat în 1970.

"URB este o marcă colectivă şi posibil de utilizat gratuit doar de producătorul român de rulmenţi. Nu este înregistrată ca şi grafică, însă noi am individualizat-o şi am înregistrat-o în România şi 80 de state şi încercăm să o promovăm ca singurii producători de rulmenţi originali", mai spune Corneliu Pricope.

În ceea ce priveşte celelalte două fabrici care mai există de pe vremea comunismului în România, de la Ploieşti şi Alexandria, produc rulmenţi sub marca originală a proprietarilor fabricilor respective.

Fabrica Rulmenţi, un standard de viaţă în Bârlad

Fabrica de rulmenţi din Bârlad a reprezentat un standard de viaţă pentru municipiul din sudul judeţului Vaslui, fiind cunoscut, de altfel, şi sub denumirea de "oraşul rulmenţilor". Mai bine de o treime din populaţia municipiului, de 70.000 de locuitori la sfârşitul anilor '80, "avea tangenţă" cu întreprinderea de rulmenţi, unii direct, ca angajaţi, alţii prin intermediul rudelor.

"Indirect, cam toată lumea avea tangenţă cu fabrica de rulmenţi. Practic, ţinea oraşul din punct de vedere economic, o treime din buget fiind constituit pe spatele întreprinderii noastre. Putem spune, fără falsă modestie, că fabrica era un standard de viaţă în Bârlad, prin disciplina şi seriozitatea care exista aici şi care, din fericire, se mai păstrează şi astăzi", spune Alexandru Galiţă, unul dintre cei care lucrează încă din 1980 în fabrica bârlădeană de rulmenţi.

Aproximativ jumătate din cei 2.300 de salariaţi care muncesc astăzi la societatea Rulmenţi SA Bârlad au fost angajaţi ai fabricii şi pe perioada comunismului. Atunci, salariul mediu lunar în întreprindere era de 2.500 de lei, însă era "îmbunătăţit" lunar cu prime, ceea ce le sporea veniturile salariaţilor.

"Eu am lucrat în strungărie în acea perioadă de dinainte de 1990. Se muncea în trei schimburi pline, de luni până duminică, pentru a se putea aplica politica comunistă, de construire a cincinalului în patru ani şi jumătate. În schimb, eram şi răsplătiţi pe măsură. Pe lângă salariul de 2.500 de lei, ni se dădeau prime în fiecare lună, fie de export, fie de complexitate. Ea era cuprinsă între 100 şi 500 de lei, adică între 5 şi 20 la sută din salariu, în funcţie de cum erai pontat", îşi aminteşte Alexandru Galiţă, care adaugă însă că se muncea foarte mult şi că nu prea existau zile libere, mergându-se inclusiv pe supraproducţie. "Se făceau şedinţe semestriale, în care se prezentau toate aceste realizări", îşi aminteşte Alexandru Galiţă.

"Partidul avea grijă să-i corecteze pe cei care mergeau pe alături"

Partidul unic de la acea vreme devenise o sperietoare pentru angajaţii care munceau în întreprinderile socialiste. Lunar, erau organizate şedinţe de partid în care erau scoşi în faţă cei care nu-şi realizau planul sau creau probleme în fabrică.

"Exista o concurenţă între salariaţi printr-un sistem de organizare foarte bine pus la punct de Partidul Comunist Român. În fiecare secţie, era câte o organizaţie de partid. Se făceau şedinţe lunare în care cei care au greşit îşi făceau autocritica. Astfel, partidul avea grijă să-i corecteze pe cei care mergeau pe alături", mărturiseşte Alexandru Galiţă.

Tot ca o grijă a PCR pentru crearea de specialişti, la Fabrica de Rulmenţi Bârlad a fost deschisă o secţie a Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM) Iaşi, unde o parte din salariaţi puteau să studieze. Cursurile erau organizate zilnic, între orele 16.00 şi 21.00, iar examenele se dădeau la Iaşi, la sediul facultăţii.

Investiţie de 30 de milioane de dolari aprobată de Ceauşescu, pierdută în urma Revoluţiei din 1989

Aproape că nu exista an în care Nicolae Ceauşescu să nu viziteze uzina bârlădeană şi să traseze noi sarcini pentru conducerea unităţii pentru creşterea producţiei. În toamna anului 1989, Ceauşescu a aprobat o investiţie de 600 de milioane de lei, respectiv 30 de milioane de dolari. Pentru fabrica bârlădeană însă, Revoluţia a venit un pic prea devreme astfel încât investiţia nu s-a mai realizat. "Ceauşescu aprobase investiţia şi urma să mai iasă hotărârea de guvern. Dacă apuca să se semneze, întreaga fabrică ar fi fost retehnologizată încă de la acea vreme", afirmă directorul Corneliu Pricope.

Căderea comunismului i-a făcut pe toţi salariaţii proprietari ai fabricii

Odată cu căderea comunismului, lucrurile se schimbă radical la Fabrica de Rulmenţi Bârlad. Primul an de capitalism a însemnat şi schimbarea formei de administrare a fabricii, toţi salariaţii devenind proprietari prin decapitalizarea întreprinderilor, aşa cum era la acea vreme. Dintr-un foc, numărul salariaţilor creşte de la 9.000 la 11.000, aceştia fiind şi cei care stabileau cine conduce fabrica şi, mai ales, politica de management.

"Primul ministru de la acea vreme, Petre Roman, a transmis tuturor oamenilor muncii că trebuie să-şi aleagă directorii şi managementul fabricii, ceea ce a fost o mare prostie. În 1990, s-a schimbat tot ce era până atunci. O a doua mare prostie a fost că tot aceşti politicieni au decapitalizat fabricile, dând părţi sociale către angajaţi. Astfel, toate întreprinderile au rămas fără capital şi, în consecinţă, au fost nevoite să se ducă la bănci să împrumute, ceea ce, evident, nu era rentabil", a explicat directorul Corneliu Pricope.

Cele spuse de conducerea actuală a fabricii de rulmenţi sunt întărite şi de către salariaţi, care îşi aduc aminte cum schimbau ei conducerea ori de câte ori doreau. "După 1990, când toţi salariaţii au devenit peste noapte proprietari, masele aveau puterea. Când nu le convenea ceva sau cineva, chiar şi un şef de secţie, făceau grevă şi îl schimbau. Toată lumea îşi dădea cu părerea, cum ar fi mai bine pentru fabrică, ceea ce, evident, nu a făcut deloc bine. Cu alte cuvinte, atunci se mergea pe principiul «scapă cine poate». Abia după patru ani, prin 1994, s-a schimbat această atitudine", îşi mai aminteşte Alexandru Galiţă.

Zece ani de incertitudini, în care Rulmenţi Bârlad a mers doar în pierdere

Primii zece ani de capitalism au fost perioada cea mai neagră pentru societatea Rulmenţi SA Bârlad. Cu un număr foarte mare de salariaţi şi fără o perspectivă clară de viitor, fabrica se îndrepta cu paşi repezi spre faliment şi, implicit, închiderea acesteia, în condiţiile în care funcţiona doar în pierdere. Până în anul 2000, numărul salariaţilor se înjumătăţeşte, fără ca statul să găsească soluţii pentru redresare, aşa cum se întâmpla la acea vreme cu mai toate marile fabrici comuniste.

"Perioada anilor 1990-2000 a fost una foarte tulbure, în care fabrica a rezistat cu eforturi deosebite, parcurgând mai multe etape de restructurare astfel încât, după zece ani de la Revoluţie, numărul salariaţilor a scăzut la 4.700. Statul administra prost, iar implicarea politicului în economic a condus şi la deteriorarea relaţiilor pe care le avea fabrica", susţine Corneliu Pricope.

Două săptămâni de grevă generală, cu blocarea drumului european E581

Tot în acea perioadă postcomunistă, în care statul deţinea pachetul majoritar de acţiuni prin Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), au avut loc şi cele mai importante mişcări sindicale. Cea mai mare dintre ele a fost în 1995, când toţi cei aproximativ 10.000 de salariaţi au blocat activitatea, declanşând greva generală. Protestele au început pe fondul nemulţumirii angajaţilor faţă de politica de management dusă de conducerea fabricii de la acea vreme.

"Fosta conducere începuse să investească sume importante într-o fabrică de prelucrare a diamantelor, tot aici în Bârlad. Această investiţie se făcea într-un moment în care în fabrică nu era de lucru, nu existau comenzi, situaţie care, evident, a condus la nemulţumirea salariaţilor. În consecinţă, au oprit în totalitate activitatea în încercarea de a-i determina pe cei de la FPS să schimbe conducerea fabricii de la acea vreme. Totul a durat două săptămâni, în care s-a recurs şi la blocarea drumului european care trece prin Bârlad. În cele din urmă, FPS a cedat şi a procedat la schimbarea întregii echipe manageriale", povesteşte Corneliu Pricope.

Actualul director general spune că şi după privatizarea fabricii, în 2001, a mai existat o mişcare de protest, însă fără consecinţe asupra activităţii societăţii bârlădene de rulmenţi.

Anul 2000, unul de cumpănă pentru Rulmenţi Bârlad, în care se face privatizarea

Pentru a scăpa de povara unui fost colos comunist, care aducea doar pierderi economiei româneşti, statul are în 1997 primele intenţii de privatizare a societăţii Rulmenţi SA Bârlad. După trei ani în care toate tentativele de vânzare au eşuat, fabrica este, în sfârşit, vândută în anul 2000 către o companie din străinătate. Deşi mulţi se aşteptau să se întâmple ca în multe alte cazuri de privatizare, în care fabrica era tăiată şi vândută la fier vechi, noul proprietar, holdingul turc Kombassan, reuşeşte să o pună pe picioare şi, în opt ani, îi creşte cifra de afaceri de patru ori, de la 25 de milioane, în anul 2000, la 100 de milioane, în anul 2008, considerat unul de vârf pentru societatea Rulmenţi SA Bârlad.

"În anul 2000 am înţeles că ne trebuie obligatoriu privatizare pentru a mai putea supravieţui. Schimbarea formei de proprietate a fabricii s-a dovedit a fi benefică. După zece ani de capitalism sălbatic, în care societatea mergea doar în pierderi, s-a ajuns ca, în anul 2008, să avem un profit de 8,3 milioane de dolari. Numărul de salariaţi aproape că s-a mai înjumătăţit încă o dată, ajungând atunci la 2.850 de angajaţi", susţine directorul Corneliu Pricope.

"Nu ne-a venit greu după privatizare fiindcă eram învăţaţi cu munca şi disciplina"

Sceptici la început în privinţa şanselor de reuşită a privatizării, salariaţii care au mai rezistat în fabrică spun că nu le-a fost greu cu schimbarea formei de proprietate, de la stat la privat, pentru că erau învăţaţi cu munca şi disciplina. De altfel, mai bine de jumătate din cei care muncesc în fabrică sunt angajaţi încă de pe vremea comunismului, ceea ce i-a menţinut în activitate fiind tocmai adaptarea cu uşurinţă la noua formă de proprietate.

"Nu ne-a venit greu după privatizare, pentru că eram învăţaţi cu munca şi disciplina, poate că la noi mai mult ca în alte fabrici. Ca un prim efect al privatizării, într-un an s-au dublat salariile. Acum parcă este o şi mai mare dăruire din partea angajaţilor, conştientizând ce trebuie să facă la locul de muncă. Pentru a contracara zvonistica, oamenii au acces la informaţiile cu ceea ce se întâmplă cu fabrica în care muncesc şi care este şi viitorul societăţii. Toţi au interes ca fabrica să meargă şi, în consecinţă, trebuie să participe la proces, printr-o comunicare permanentă şi corectă a patronatului cu salariaţii", susţine Alexandru Galiţă.

Investiţii de 60 de milioane de dolari în retehnologizare în ultimii 12 ani

Actuala conducere a fabricii este convinsă că privatizarea ar fi fost sortită eşecului dacă holdingul care a cumpărat societatea nu ar fi investit în retehnologizare. De fapt, susţine directorul Corneliu Pricope, industria de rulmenţi este una în care trebuie să investeşti permanent pentru a putea rezista pe o piaţă foarte bine pusă la punct pe plan mondial.

"În ultimii 12 ani, de când s-a făcut privatizarea, în fabrica de rulmenţi de la Bârlad s-au investit 60 de milioane de dolari în tehnologie şi utilaje. La această sumă, se adaugă alte cinci milioane de dolari investiţii de mediu. Este clar că nu poţi vorbi de calitate şi de competitivitate dacă nu investeşti în tehnologie. Practic, peste cinci la sută din cifra de afaceri a societăţii Rulmenţi se reinvesteşte în fiecare an în capacitatea de producţie. Cum ar fi putut să meargă o societate în profit când, în perioada 1990-2000, nu s-a mai investit niciun leu în retehnologizare?", se întreabă retoric directorul Corneliu Pricope.

Pe lângă tehnologia nouă, conducerea societăţii crede că un rol la fel de important îl au şi angajaţii din fabrică, care pot fi comparaţi cu oricare alt specialist din lume pe linia fabricaţiei de rulmenţi. "Bag mâna în foc că nu există specialist în lume care să ştie mai bine ca ai noştri ce înseamnă fabricarea unui rulment. Oricând pot fi puşi faţă în faţă şi nu veţi vedea nicio diferenţă", este convins Corneliu Pricope.

"Ambalajul lor, produsele noastre" - Contrafacerea rulmenţilor, o mare problemă pe piaţa mondială de profil

La ora actuală, 97 la sută din producţia societăţii Rulmenţi SA Bârlad merge la export, distribuită uniform între piaţa asiatică, cea europeană şi cea americană. Conducerea fabricii bârlădene explică şi de ce s-a ajuns ca piaţa românească să nu aibă nevoie de rulmenţi fabricaţi la noi în ţară.

"Există două principale cauze. În primul rând, căderea abruptă a producţiei industriale în România şi apoi constrângerile economice care au determinat foarte multe companii să cumpere de pe piaţă produse chinezeşti, ieftine, cu un cost mic de producţie. De fapt, acesta a fost un prim pas spre contrafacerea rulmenţilor făcuţi de fabrica noastră", susţine Corneliu Pricope.

Potrivit acestuia, contrafacerea a devenit deja o mare problemă la nivel mondial, care afectează toţi producătorii de profil. "Ambalajul lor, produsele noastre. Pe această metodă merg firmele de contrafacere a rulmenţilor. Avem informaţii clare că rulmenţii chinezeşti sunt ridicaţi la rang de URB, creându-ne astfel probleme în ceea ce priveşte marca noastră. Ei nu dau certificate de conformitate, ceea ce ar trebuie să ridice un mare semn de întrebare pentru cei care-i cumpără. Autorităţile statului cunosc această problemă a contrafacerii rulmenţilor. Au promis că vor lua măsuri, însă rezultatele nu sunt vizibile", a afirmat Corneliu Pricope.

În prezent, societatea Rulmenţi SA Bârlad funcţionează cu 2.300 de salariaţi, după ce, în urma disponibilizării celor 800 de salariaţi în 2009, anul crizei economice mondiale, au urmat noi angajări, odată cu revigorarea activităţii. Salariul mediu brut în 2012 a fost de 370 de euro, sumă ce include şi bonurile de masă.