VIDEO Francisc Doboş, înainte de Paştele catolic: Reţetă de Înviere. FaceTime cu măsură, nu doar pentru facelift

Francisc Doboş ne spune că ar fi bine ca nu doar credincioşii să se convertească. E vremea ca şi preoţii să o facă, să rupă limbajul de lemn ca să facă din acel lemn scaune de spovadă.

Am vrut să aflăm dacă în pandemie a crescut numărul credincioşilor.

Francisc Doboş: „Perioadele de criză, de încercare, pe lângă faptul că pot trezi partea mai întunecată din noi, devin ocazii să scoată la iveală partea cerească, setea de infinit pe care o manifestăm atunci când ne merge totul bine şi credem că infinitul stă într-un concert pe stadion, într-o partidă de fotbal, în călătoriile pe care le facem. Nu am mai avut parte de ele, iar setea noastră de infinit nu a fost potolită şi atunci ajungem la izvor. Şi ajungem direct la Dumnezeu cumva, prin mijlocitori, prin oameni care ne-au pus în criză, prin bolile care ne-au pus în criză, prin fricile care ne-au pus în criză”.

Am întrebat şi ce au de făcut concret credincioşii care cred că nu au nevoie de biserică şi spun că îl au pe Dumnezeu în ei.

Francisc Doboş: „Folosesc categoria rumegătoarelor. Acele animale care rumegă. Noi suntem cei care ne rumegăm gândurile, dar ca să le avem trebuie să avem de rumegat, trebuie să mâncăm. Altfel, ne devorăm şi facem gastrită spirituală. Se găureşte stomacul cerului nostru. Evident că oamenii în pandemie au ajuns şi la depresie, singurătate, pentru că au rămas şi au rumegat ceea ce au avut până când s-a terminat. Dar procesul de rumegare continuă. Atunci când nu mai avem ce să rumegăm ajungem la boli relaţionale. Atunci când nu a apărut în orizontul vieţii mele cineva care să mă zdruncine, să mă dea cu capul de pereţii vieţii sau să îmi facă un examen oftalmologic spiritual, voi avea răbdare, voi rumega ceea ce am citit, ceea ce am văzut. În acelaşi timp, la un moment dat în orizontul vieţii apare cineva. E suficient să deschidem ochii, urechile, Dumnezeu trimite ficăruia dintre noi îngeri fără aripi, îngeri cu păcate, pentru că fiecare dintre noi putem fi îngeri pentru cineva”.

Francisc Doboş: „Eu mă bucur de un Dumnezeu care nu îmi dă dreptate pentru că dacă mi-ar da dreptate de fiecare dată aş da-o în bară prea des. Dumnezeu mă pune în criză prin alegerile mele, prin prostiile mele, mă trezeşte, îmi pune pe calea vieţii persoane care ştiu să mă tragă de mânecă sau de urechea sufletului şi să îmi spună <Hei, încotro?>. Să nu vedem ceea ce este evident în lucrurile create şi să dăm interpretări distorsionate şi negativiste acolo unde poate să existe fărâme de cer printre oameni şi fărâme de iubire într-o mare de răutate, să facem să crească bunătatea, iubirea şi frumuseţea. Asta este Învierea din morţi”.

Francisc Doboş: „Trăirea spirituală nu ne va lăsa doar pe canapea, ci ne va <pune în pelerinaj>. Aşa cum nu putem avea condiţie fizică fără să facem sport, nu putem avea condiţie spirituală fără să mergem la antrenamente”.

Am vorbit şi despre tinerii credincioşi, generaţie care nu mai găseşte „infinitul” în concerte şi călătorii.

Francisc Doboş: „Da, au scos capul mult mai mulţi tineri. Setea de Dumnezeu în pandemia aceasta care nu îţi mai permite să găseşti subterfugii în partida de fotbal, în concertul de pe stadion, în călătoriile prin locuri exotice, setea rămâne. Iar oamenii descoperă acea linişte sau descoperă că Îl pot auzi pe Dumnezeu, că pot să vadă ceea ce nu vedeau înainte pentru că nu vedeau pădurea din cauza copacilor. Nu Îl vedeam pe Dumnezeu din cauza prejudecăţilor noastre. Văd lucrul acesta în mulţi tineri, setea lor, caută, dar nu vor să asculte banalităţi. Sunt foarte exigenţi tinerii din ziua de azi, aşa cum au fost dintotdeauna generaţiile tinere. Este responsabilitatea mea să înţeleg limbajul, să nu mă scandalizez de răzvrătirile lor şi să nu mă supăr pe întrebările lor incomode şi să consider asta o provocare – poate să fie provocarea lui Dumnezeu prin tineri - ca eu să mă convertesc, să îmi convertesc eu, biserică, limbajul, abordarea şi relaţionarea cu ei. Nu doar tinerii, nu doar cei care nu vin la biserică trebuie să se convertească. Trebuie să se convertească biserica, preoţii în primul rând, ca să putem atinge generaţiile de astăzi”.

L-am întrebat pe părinte de unde ne încărcăm spiritualitatea când nu putem frecventa comunitatea, din cauza restricţiilor.

Francisc Doboş: „Nu ne pierdem speranţa. Când nu vedem comunitatea, o respirăm. Avem FaceTime, nu doar facelift. Nu îi putem vizita pe cei dragi, dar îi putem vedea. Tehnologia ne vine în ajutor. Nu înlocuieşte inima, nu înlocuieşte sentimentele, dar le poate facilita. Pandemia nu va dura veşnic şi este important să nu ne obişnuim cu comoditatea tehnologiei, ca mai apoi când se va termina pandemia să spunem <nu, rămân tot pe canapea şi rămân la FaceTime ca să-mi îmi îngrijesc faceliftul>. Avem nevoie de întâlniri reale. Trăim din întâlniri, întâlnirile ne provoacă, ne pun în criză, întâlnirile ne fac să creştem. Nimeni nu îşi este suficient, nu poate să spună că e fericit atunci când se află singur. Fericirea vine întotdeauna în companie, depinde de privirea celuilalt, iar când spun celălalt mă refer la Celălalt, a lui Dumnezeu. Mulţi nu ne dăm seama de acest aspect şi cerem fericirea de la ceilalţi. Putem să devenim mai goi dacă greşim ţinta, dacă nu ne dăm seama că adevărata privire care contează e cea a lui Dumnezeu”.

Francisc Doboş: „La un moment dat trebuie să ajungem la biserică în formă fizică. Poate nu o facem aşa cum o făceam înainte şi cu aceeaşi libertate, dar am învăţat echilibrul, participarea şi măsurile de siguranţă. Unora încă le mai este teamă, alţii au depăşit această teamă şi şi-au făcut curaj să vină la biserică. Parohiile s-au obişnuit şi s-au conformat. Biserica nu devine mai apoi un show spiritual ca să ţii un credincios. Nu trebuie să căutăm efervescenţa, ci sensul, să rupem limbajul de lemn ca să facem din acel lemn scaune de spovadă şi nu modalităţi de a îndepărta, de a spune platitudini spirituale, formule foarte frumoase, dar care să nu mai atingă inimi, să nu convertească vieţi. Aici este responsabilitatea mea, a bisericii, să nu îi fac lui Dumnezeu deservicii, adică să blochez acţiunile lui Dumnezeu pentru că eu, ca preot, nu aş fi capabil să vorbesc la inima oamenilor. Să nu îi plictisesc pe oameni. Să îi pun în criză? Da. Să le ard oarecum conştiinţa aşa cum şi Dumnezeu o face cu mine? Da. Pentru că doar din această forjare spirituală, chiar şi din durere, poate să crească întâlnirea adevărată cu Dumnezeu, pentru că binele îşi face loc oriunde”.