Sfânta Parascheva şi-a donat toată averea şi a fost îngropată ca o străină

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe ţăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinţii ei, oa­meni de neam bun şi cre­dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii şi milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinţilor. Se spune că, pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei”, a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieş­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a îm­păr­ţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a fă­cut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Avere de la părinţi

Moştenind o mare avere de la părinţi, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moş­te­ni­re şi, „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­ţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească.

Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ţi­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în do­rinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile bine­­cuvântate de viaţa pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos şi a Sfin­ţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mă­­năstire de călugăriţe în pustiul Iordanului.

Visul de la 25 de ani

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la mo­şia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad veni”. 

Din Constantinopol, s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­rinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creş­tini să-l îngroape după rânduiala creş­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Biserica din Epivata

Se spu­ne că drept-credincioşii creştini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi văzuse lumina zilei.
Vestea despre minunile care se săvârşeau în apro­pierea cinstitelor moaşte s-a răs­pândit cu­rând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. 

După trecerea ei la viaţa veş­nică şi după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaşte s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viaţă pă­mân­tească şi istoria strămutării moaş­te­lor. 

După ce au stat în Biserica Sfinţii Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor. Apoi, la Târnovo, moaştele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. 

După 120 de ani, ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. Racla cu cin­stitele moaş­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoţită de trei mi­tropoliţi greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului şi Teo­fan al Pa­leopatrei).

În şedinţa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinţi din neamul nostru. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iaşi, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zenţa a nu­me­roşi ierarhi ro­­mâni, pre­cum şi a unor repre­zen­tan­ţi ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă şi Bul­gară, scrie doxologia.ro.