Soţia lui Mircea Ţuglea şi-a luat rămas bun printr-un mesaj emoţionant pe o reţea de socializare: În ultima zi a vieţii lui pe pământ a scris, e ceea ce i-a plăcut cel mai mult

Camelia Ţuglea a scris un mesaj plin de emoţie, la câteva ore după moartea cunoscutului scriitor şi cadru universitar, prin care şi-a luat adio de la acesta.

Femeia îşi aminteşte cum a fost adus din mare, iar mâinile sale, ”cu cele mai albe, mai minunate şi mai lungi degete, care creau lumi pe tastatură, erau îngheţate”. Ea povesteşte cum şi-a petrecut marele Ţuglea ultima zi pe pământ, făcând ceea ce i-a plăcut cel mai mult, ”a scris”.

Iată întregul mesaj

”Mircea Tuglea a plecat la ceruri astăzi, sub ochii mei, fără să-şi ia rămas bun. După ce a fost adus din mare, mâinile lui iubite, cu cele mai albe, mai minunate şi mai lungi degete, care creau lumi pe tastatură, erau îngheţate. Dar acum când scriu îl simt în spatele meu (m-a certat că am scris iniţial fără diacritice şi mi-a scos o literă în plus dintr-un cuvânt şi mi-a mai spus că sunt puţin incoerentă, stiu, el scria cu atâta uşurinţă, era un povestaş). În ultima zi a vieţii lui pe pământ a scris, e ceea ce i-a plăcut cel mai mult. I-a trimis redactorei de la Polirom, editura la care îi va apărea romanul "Grazia" varianta finală, "fără modificări consistente, doar cu corectarea unor repetiţii deranjante", şi-a actualizat cu atenţie prezentarea de autor de la începutul cărţii, coperta era gata de ieri, contractul semnat de acum câteva săptămâni. Emoţiile lui mi-au părut cumva cele ale aşteptării unui copil, de altfel, pe coperta pe care si-a dorit-o, apare chipul unei fetiţe. Ultimul lui mesaj a fost: "A, şi chestia cu care se încheie textul: "[de la început]" este doar pentru orientarea lecturii dvs. - nu va apărea în carte." De la început voi citi şi eu romanul lui, deşi l-am tot citit pe măsură ce era scris, prin unele întâmplări am trecut împreuna primăvara aceasta (povestea cu casa bântuită din Iaşi), cele trei luni pe care le-am trăit într-un palat din secolul cincisprezece în Florenţa, călătoria la Vienezia (adică Viena şi Venezia, aşa le-am numit noi într-un textuleţ). Pe plajă mi-a spus că titlul tezei de doctorat a Rosei, personajul pe care îl întruchipăm noi doi în carte, s-a modificat, dar nu a vrut să-mi spună cum, rămâne să citesc singură şi să aflu un răspuns şi poate voi face cândva şi doctoratul pentru care m-a susţinut cu aceeaşi generozitate şi încredere cu care a format atâţia oameni. Viaţa mea a fost un miracol timp de 19 ani alături de el, m-am simţit în fiecare zi "mireasa lui mieroasă", cum îmi spunea şi l-am iubit din toată inima, fiindcă nu puteai să nu-l iubeşti. Am găsit, cu privirea înceţoşată şi fragmentul şi îl voi citi până voi găsi răspunsuri:

"Dar, când a venit rândul Rosanei, am ciulit urechile.

Nu cunoşteam, în afară de câteva idei primare şi de titlu, Grazia, nimic altceva. Evitasem să-i intru în minte ca să le aflu – era ca şi cum aş fi urmărit-o în baie. M-a surprins şi pe mine ce-a spus atunci, la Vieusseux. Bine, am înţeles, că bolgiile Infernului, din al optulea cerc, sistematizau, cu toţi păcătoşii lor – sau cu cei care încă nu primiseră „adevărata” credinţă – raţionalizau lumea. Clar. Dar, ce se întâmpla după aceea? Ba-n Purgatoriu, în Paradis – ziceai că urcă şi coboară dintr-un tramvai. Era ceva doar ascendent, sau puteai să şi cazi? Asta-i: Commedia nu-ţi dă voie să cobori. Ca-ntr-un avion, din care nu poţi să te-arunci. Sau, dacă te-arunci (în aer) – şi intri cu el în ceva turnuri gemene, schimbi toată istoria lumii. Şi, deşteptul văzuse asta, atunci când scrisese „il sole”, în loc de „Soare”. Ca-n filmele blurate, într-un vortex ceţos ce-abia se rotea. Rosa: „Dacă-acceptăm că trăim într-o lume schiţată de Dante, şi de toate eforturile sistemice ce i-au urmat – minţim: acea lume nu există. Şi, dacă nu credem asta, intrăm într-un cerc vicios, o bolgie din care nu mai putem judeca. Cel mai probabil, suntem într-o variantă a variantelor. Într-un real ce va să vină – care încă nu este”. I-am auzit pe francez şi pe Kadare, dând din cap: „C'est vrai!”. Comic, dacă ne gândim că Rosana zicea tocmai despre neîncredere. A adăugat, în glumă, că totuşi ceva-i de încredere. Ce mişcă soarele şi stelele? Ăştia au râs, şi-au mai luat o bere.

„Doamnelor, domnilor”, a insistat ea, stârnită de-aplauzele ironice din Vieusseux. „suntem prăbuşiţi, ca peştii pe fundul oceanului, striviţi de presiune, şi simultan proiectaţi, păsări nebune lansate din praştie şi sleindu-se pe bolta acvariului, inerte în exosfera sticloasă, într-o bolgie ontologică cu mult mai înalt-adâncă decât cea a Infernului. Una fără speranţă, ogni speranza... În fisura perfectă, cea făr’-de-fisură”. „Odată intraţi în selva oscura care e lumea, degajaţi în ea, ca la un meci de fotbal” (pe loc mi-a venit în minte bancul cu portarul, care prinde-un nou-născut expulzat de mamă, îl bate de două ori de pământ şi… degajează – Rosa-l ştia de la mine), „jucaţi şi loviţi, în driblinguri, pasaţi, şutaţi, ciocniţi de vinclu, aruncaţi peste margine, ridicaţi în aer la corner, şi, în fine, trimişi cu capul în poartă – unde este gol – odată intraţi în gol n-avem scăpare”. „Să trăieşti într-o lume goală e imposibil – şi de-aia căutăm sensuri cu care s-o umplem, s-o mişcăm, s-o facem să se rotească. Astea-s scenariile noastre toate, ideologiile, naraţiunile, aberaţiile, aiurelile, sistemele, tezele, antitezele, imposibilele Sinteze. În timp ce ştim, cu toţii, că lumea-i fundamental, fenomenologic goală. Ce o umple, de grazie piena? Ce o face să pară reală? Scrie aici, în ultimul vers: l'amor – iubirea. Commedia nu răstoarnă numai cosmologia vremii, ci învârte, stârneşte, sinele. Aşa cum cheia porneşte motorul. Ce bucuroşi suntem când după una-două chei date, maşina porneşte! Şi-atunci spunem în gând: mulţumesc, grazie. Commedia-i un imens „mulţumesc”, grazie, faţă de graţie. Tocmai de asta-i Divină”.

Odihneşte-te în pace, iubitul meu!