Strategie. Cum vrea Cătălin Predoiu să reintegreze social deţinuţii eliberaţi cu ajutorul Bisericii

La finalul semestrului I al anului 2019, în sistemul penitenciar românesc se aflau custodiate aproximativ 20.500 persoane private de libertate. Potrivit datelor statistice, aproximativ 95% dintre aceştia aveau vârste între 18 şi 60 de ani - consideraţi, în principiu, apte de muncă.

Din perspectiva ratei de recidivă, în ţara noastră, în prezent, nu există evidenţe, tocmai din cauza absenţei unui cadru de reglementare a obligaţiilor de monitorizare a deţinuţilor eliberaţi, se arată în Strategia naţională de reintegrare socială a persoanelor private de libertate 2020-2024 lansată în dezbatere publică de Ministerul Justiţiei.

Pe de altă parte, datele gestionate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor arată că ponderea deţinuţilor recidivişti, din populaţia carcerală generală, a indicat, în ultimii 10 ani, un trend relativ descendent, astfel: 44,82% (2009), 44,93% (2010),45,87% (2011), 45,78% (2012), 45,78% (2013), 43,00% (2014), 40,33% (2015), 38,27% (2016), 38,37% (2017), 38,44% (2018).

Potrivit unui raport menţionat în documentul Ministerului Justiţiei, au fost semnalate o serie de dificultăţi cu care se confruntă deţinuţii atât în perioada cât se află în penitenciar, cât şi atunci când revin în comunitatea din care provin.

Astfel, principalele probleme sunt, după cum urmează:

În perioada detenţiei:

- insuficienta cunoaştere a mediului socio-familial din care provine persoana privată de libertate (stare civilă, număr copii, situaţia materială a familiei, relaţii cu persoanele apropiate, adicţii, probleme de comportament, modul în care este perceput de comunitate, etc.) şi dificultăţi în menţinerea legăturii cu mediul de suport;
- lipsa unei certitudini privind nivelul de şcolarizare declarat de deţinut, în vederea continuării cursurilor în perioada detenţiei;
- lipsa unei calificări profesionale, care să asigure persoanelor liberate accesul pe piaţa muncii;
- lipsa respectului faţă de valorile sociale şi potenţialul de dezvoltare a unor comportamente infracţionale, ce pot avea impact asupra riscului de recidivă;
- slaba implicare a persoanei în procesul de pregătire pentru liberare, respectiv în stabilirea parcursului pe termen scurt şi mediu;
- insuficienta informare privind serviciile ce pot fi accesate în perioada post-detenţie şi instituţiile care pot oferi sprijin;

După eliberare:

- „lipsa actelor de identitate valabile;
- dificultăţi privind revenirea în familie şi comunitate;
- lipsa unei locuinţe/unui adăpost;
- lipsa resurselor financiare/lipsa hranei sau a îmbrăcămintei, după liberare;
- dificultăţi privind identificarea unui loc de muncă, în general, sau a unui loc de muncă potrivit calificării dobândite;
- dificultăţi privind accesarea serviciilor de sănătate post-liberare, în cazul persoanelor care nu au asigurări de sănătate;
- dificultăţi privind continuarea studiilor;
- dificultăţi privind accesul pe piaţa muncii, în contextul existenţei cazierului judiciar;
- lipsa de suport din partea comunităţii”.

Pentru a-i reintegra pe deţinuţi, au fost semnalate o serie de recomandări, care au fost organizate pe mai multe paliere: la nivelul persoanei din detenţie (cu un plan care să cuprindă informaţii, accesarea serviciilor sociale), la nivel comunitar (construirea unor reţele de voluntari, implicarea organizaţiilor religioase, valorificarea centrelor de zi şi a centrelor sociale ale Bisericii Ortodoxe Române).

Ponderea, aproximativ egală, dintre urban (52,04%), şi rural (47,16%), ca mediu de provenienţă a deţinuţilor, indică necesitatea existenţei şi dezvoltării unor servicii sociale integrate. În această privinţă, este menţionat faptul că 89.57% din deţinuţi sunt ortodocşi şi trebuie abordată o strategie specifică.

„Implicarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), alături de reprezentaţii altor culte religioase recunoscute la nivel naţional, este relevantă şi din perspectiva acţiunilor de diminuare a marginalizării sociale şi de sprijinire a persoanelor care au executat pedepse privative de libertate, la întoarcerea în mediul de provenienţă. Colaborarea preotului capelan de penitenciar cu parohiile, centrele social-filantropice şi mănăstirile ortodoxe, prin valorificarea reţelei de suport social-filantropic a BOR, ar putea contribui semnificativ la susţinerea persoanelor aflate în detenţie, care urmează să revină în comunităţile de provenienţă”, se arată în strategia elaborată de Ministerul Justiţiei.

În strategie sunt menţionate mai multe studii efectuate în ultimii ani, între care şi „Etnografia tranziţiilor la deţinuţi” (Durnescu, 2018), desfăşurat în perioada 2016-2018, la Penitenciarul Bucureşti - Jilava. Acolo este descris procesul de reintegrare, din perspectiva subiectivă a persoanelor private de libertate.

O parte din concluziile analizei, în ceea ce priveşte perioada post-detenţie, arată următoarele probleme care pot influenţa recidiva:

- deţinuţii se liberează din penitenciar cu bani puţini (2,6 RON cei din Bucureşti), fiind minoritari fiind cei care dispun de sume mai mari la momentul liberării, ca urmare a muncii prestate;
- liberările pot avea loc la ore târzii, existând probleme în ceea ce priveşte ajungerea persoanei eliberate din detenţie la domiciliu;
- pentru 95% dintre deţinuţii implicaţi în cercetare, statul este ”inexistent”, aceştia manifestând neîncredere în raport cu acesta;
- cei mai mulţi deţinuţi se află în stare de precaritate accentuată, mai ales cei de etnie romă;
- puţini deţinuţi se adresează instituţiilor sau autorităţilor pentru a-şi rezolva diferite probleme sau nu ştiu cui să se adreseze şi cum să procedeze;
- cei mai mulţi sunt convinşi că vor fi marginalizaţi şi că nu vor avea şanse de angajare;
- puţini sunt cei fără adăpost, însă reprezintă o categorie foarte vulnerabilă;
- lipsa monitorizării deţinuţilor foşti consumatori de droguri sau a celor cu boli grave, lipsa cardului de sănătate şi imposibilitatea accesării serviciilor medicale.

În ceea ce priveşte perioada post-detenţie Durnescu (2018), stabileşte că aceasta poate fi eşalonată, după cum urmează:

- în primele 2-4 săptămâni, deţinuţii au o mobilitate redusă, fiind preocupaţi de restabilirea legăturii cu familia şi cu refacerea după experienţa traumatizantă a detenţiei;
- după primele 2-4 săptămâni apare dorinţa de autonomie economică, având şanse de reuşită dacă beneficiază de susţinerea familiei şi a reţelei informale. Autorul precizeză, în cadrul studiiului, că aceştia au la dispoziţie două săptămâni să reuşească.

În privinţa locului de muncă, deţinuţii sunt convinşi că sprijinul din partea statului este inexistent, cei mai mulţi aleg munca fără forme legale, câştigă foarte puţin (locurile de muncă sunt, de cele mai multe ori, sezoniere), nu au studii şi nici acte de identitate, iar o treime dintre aceştia doresc să emigreze.