Trei judecători constituţionali spun că CC nu se poate pronunţa pe toate hotărârile Parlamentului

Judecătorii Ion Predescu, Acsinte Gaspar şi Puskàs Valentin Zoltàn - care au făcut opinie separată în decizia CC privind validarea doar a opt membri din cei 11 noi aleşi pentru Consiliul Superior al Magistraturii - afirmă că, prin modificări legislative, Curtea Constituţională a dobândit competenţa de a se pronunţa asupra tuturor hotărârilor Parlamentului, situaţie în care Curtea "ar deveni un Super-Parlament".

Semnatarii opinii separate, în dezacord cu decizia adoptată de majoritatea membrilor Curţii, susţin inadmisibilitatea sesizării formulată de cei 30 de senatori, care au cerut CC invalidarea unor membri noi aleşi în CSM, care au fost desemnaţi pentru încă un mandat de şase ani, de către judecători şi procurori în cadrul alegerilor pentru Consiliu.

Dezbaterile au privit numeroase probleme, care numai în parte au fost soluţionate, iar soluţiile ce se reflectă în decizia adoptată nu reprezintă, în opinia noastră, dezlegări constituţionale.

În esenţă, temeiurile prezentei opinii separate sunt următoarele: I. Până la modificarea adusă prin Legea 177/2010, art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cuprins în Capitolul III - Competenţa Curţii Constituţionale - Secţiunea a 2-a "Procedura jurisdicţională" - Subsecţiunea 4 "Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului", avea următoarea redactare: "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori", fiind în deplină concordanţă cu art.146 lit.c) din Constituţie.

Potrivit art.146 lit.l) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii". În baza acestei norme de trimitere, legiuitorul a modificat art.27 alin.(1) din lege, în sensul că a redat textul iniţial şi a adăugat, după sintagma "regulamentelor Parlamentului", reglementarea "a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (…)".

În forma actuală, textul a extins competenţa Curţii Constituţionale, astfel încât, în prezent, controlul de constituţionalitate vizează toate hotărârile adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului şi de Camerele reunite ale acestuia.

În felul acesta art.27 alin.(1) din lege a căpătat un conţinut complex: pe de o parte, cuprinde o normă de "rang" constituţional, "Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului", corespunzătoare art.146 lit.c) din Legea fundamentală; pe de altă parte, textul conţine o normă de "rang" legal, "Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Sentului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (…)", corespunzător normei de trimitere înscrise la art.146 lit.l).

Această reglementare este deficitară, întrucât o atribuţie distinctă ce-i este conferită Curţii în temeiul art.146 lit.l) din Constituţie este plasată în conţinutul textului art.27 alin.(1), care tratează o altă atribuţie a Curţii privind controlul de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, aşa cum aceasta este reglementată de art.146 lit.c) din Legea fundamentală. Totodată, reglementarea este incompletă pentru că nu conţine nicio normă de procedură specifică noii reglementări.

Este de remarcat că textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor, iar, pe de altă parte, s-ar deduce că normele procedurale referitoare la controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare se aplică şi în cazul celorlalte hotărâri, atâta timp cât nu se face nicio precizare, dar, mai ales, nu se fac corelările cu alte texte ale legii care se impuneau în mod obligatoriu [art.2 alin.(1), art.11 alin.(1) A. lit.c) şi art.28].

Din acest punct de vedere, textul ridică probleme de constituţionalitate în măsura în care din cuprinsul său se înţelege că orice hotărâre a Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Camerelor reunite, indiferent de caracterul său, normativ sau individual, poate fi supusă controlului de constituţionalitate.
Principalele reguli procedurale, prevăzute de art.27-28 din Legea 47/1992, coroborate cu art.2 alin.(1) şi art.11 alin.(1) A. lit.c) din aceeaşi lege, se referă în exclusivitate la controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.

Art.146 lit.c) din Constituţie şi art.28 din Legea 47/1992 se referă in terminis la "regulamente", nu şi la alte categorii de hotărâri adoptate de Camerele Parlamentului.

Art.28 alin.(3) din Legea organică nr.47/1992 prevede că dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, "Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice".

Fiind o atribuţie cu un conţinut distinct - controlul constituţionalităţii hotărârilor Camerei Deputaţilor, a hotărârilor Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului -, se impunea ca aceasta să fie reglementată într-o subsecţiune aparte, în cadrul Secţiunii a 2-a, care să prevadă şi normele de procedură în aceste cazuri.

Fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta regulamentul propriu de organizare şi funcţionare printr-o hotărâre în concordanţă cu dispoziţiile art.64 alin.(1), art.67 şi art.76 alin.(1), iar, pe de altă parte, poate adopta, ca acte juridice cu caracter normativ sau cu caracter individual, şi alte "hotărâri" potrivit art.67 şi art.76 alin.(2), din Legea fundamentală.

Hotărârea reprezintă un act juridic specific autonomiei regulamentare a Camerelor, în sensul art.64, art.67 şi art.76 alin.(1) şi (2) producătoare de efecte juridice, care, întotdeauna, sunt interne, dar, în subsidiar, hotărârea poate avea şi efecte externe.

"Faţă de aceste precizări, considerăm că nu se poate susţine că textul alin.(1) al art.27 din Legea 47/1992 în noua redactare supune controlului de constituţionalitate toate hotărârile, atât cele adoptate de fiecare Cameră, cât şi cele ale Parlamentului. Altfel spus, că prin acest text, Curtea Constituţională a dobândit competenţa de a se pronunţa asupra tuturor hotărârilor Parlamentului, situaţie în care Curtea Constituţională ar deveni un Super - Parlament", arată cei trei judecători.

Făcând o distincţie în categoria hotărârilor ca acte juridice, cei trei arată că pot afirma că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile cu caracter normativ, fiind excluse hotărârile cu caracter individual.

Dintre hotărârile cu caracter normativ, pot fi supuse controlului de constituţionalitate, în afară de cele prin care se aprobă regulamente, hotărârile adoptate în realizarea unor prevederi constituţionale, ţinând seama de consecinţele acestora (art.90 -organizarea, la propunerea Preşedintelui României, a unui referendum naţional; art.92 -măsuri în domeniul apărării; art.93 -măsuri excepţionale; art.95 -suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; art.96 -punerea sub acuzare a Preşedintelui României); Titlul III din Constituţie -Autorităţile publice- hotărâri care se referă la regimul juridic al instituţiilor fundamentale ale statului.

În categoria "Hotărârilor" individuale se includ hotărârile privind numiri şi alegeri în funcţii, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii.
Aceste hotărâri având caracter individual, nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate.

Or, hotărârea contestată face parte din această categorie, motiv pentru care sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Este de reţinut că orice hotărâre a Camerelor Parlamentului se adoptă numai prin votul membrilor Camerei, şi după dezbateri. În condiţiile art.72 din Constituţie, membrii Camerelor Parlamentului nu au răspundere juridică pentru voturile date şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Posibilitatea controlului de constituţionalitate a oricărei hotărâri a plenului Camerelor, dată fiind diversitatea domeniilor asupra cărora se adoptă hotărâri, poate duce şi la angajarea unei răspunderi juridice, în anumite cazuri.

În acest cadru, aşa cum a fost prezentat, sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

II. Completarea textului art.27 alin.(1) din Legea nr.47/1992 s-a făcut în baza art.146 lit.l) din Constituţie, care prevede ca atribuţii ale Curţii Constituţionale că „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”.

Prima chestiune de rezolvat este aceea dacă "alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii" priveşte competenţele Curţii Constituţionale sau atribuţiile Curţii privind celelalte activităţi ale acesteia.

O a doua problemă este aceea dacă prin lege se poate adăuga la textul constituţional privind atribuţiile Curţii, adică dacă, în baza art.146 lit.l) se poate adăuga, prin Legea nr.47/1992, la atribuţiile prevăzute expres şi limitativ de art.146 din Constituţie.

Ambele probleme sunt conjuncte cu elucidarea întinderii competenţelor Curţii privind controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului fiecărei Camere şi a Camerelor reunite ale Parlamentului. În cazul dezbaterilor au fost discutate aceste probleme, însă decizia adoptată nu le clarifică şi, ca atare, rămân de rezolvat.

III. Considerentele deciziei privitoare la autoritatea constituţională Consiliul Superior al Magistraturii, sunt, de principiu, corect reţinute, dar pentru reţinerea competenţei şi admiterea sesizării s-a operat cu aprecieri şi limbaj tehnic juridic de natură a da alt sens şi altă finalitate controlului de constituţionalitate.

Este cert că alegerea membrilor CSM înscrişi în lista supusă validării a fost făcută de magistraţii judecători şi magistraţii procurori, pe categorii de instanţe şi categorii de parchete, în conformitate cu prevederile Legii nr.317/2004, a Regulamentului de aplicare nr.327/2005 şi a Regulamentului privind alegerile şi documentele acestora. Toate etapele procedurale au fost riguros desfăşurate, pentru fiecare etapă s-a încheiat proces-verbal doveditor, s-au rezolvat contestaţiile şi, în final, s-a ajuns la lista celor 11 membri CSM aleşi în toate structurile.

Analiza actelor normative în vigoare privind întreaga activitate a alegerilor membrilor CSM demonstrează că această activitate este internă, este exclusivă şi limitată, nu dă acces la justiţie, dă drept de contestaţie numai celor cu drept de participare şi rezolvările oricăror contestaţii se fac de către CSM.
Lista finală a membrilor CSM aleşi se înaintează Senatului României, pentru validare.

Art.18 din Legea 317/2004 prevede procedura de validare şi limitarea acesteia, condiţionând invalidarea de constatarea că dacă a existat o nerespectare a procedurilor, aceasta poate duce la invalidarea alegerii numai dacă a fost influenţat rezultatul alegerilor.

În aceste limite şi pe criteriile prevăzute, s-au făcut verificările de către comisia de specialitate a Senatului şi s-a propus validarea magistraţilor aleşi, prevăzuţi în lista finală, au avut loc dezbateri în plenul Senatului, s-a adoptat modalitatea de vot final şi alegerea a fost validată prin Hotărârea nr.43 din 15 decembrie 2010.

Operaţiunile ce au avut loc pe etapele procedurilor de alegeri şi anume propunerile, candidaturile, aprobarea candidaturilor, listele, data alegerilor, desfăşurarea lor etc, cu actele doveditoare ale acestor operaţiuni, au fost controlate atât de CSM, cât şi de comisia de specialitate a Senatului şi nu s-au constatat nelegalităţi.

Sub aspectele de legalitate şi de control ale alegerilor membrilor CSM, pe categorii de instanţe şi categorii de parchete, nu s-au dovedit temeiuri de invalidare.

IV. Cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, art.133 alin.(4) din Constituţie prevede: "Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani".

Legea 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii prevede, în art.51 alin.(1): "Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani". Textul alineatului reproduce textul art.133 alin.(4) din Constituţie.

În anul 2005, printr-un proiect de lege promovat prin angajarea răspunderii Guvernului şi devenit Legea nr.247/2005, s-a adăugat la art.51 alin.(1) din Legea nr.317/2004 sintagma "fără posibilitatea reînvestirii".

Această adăugire la textul constituţional reprodus în art.51 alin.(1) din Legea nr.317/2004 s-a făcut în timpul mandatului membrilor CSM aleşi în anul precedent.

Problemele pe care le ridică adăugirea făcută la textul constituţional, sunt: dacă prin lege, fie şi organică, se poate adăuga la textul constituţional şi, evident, răspunsul nu poate să fie decât negativ; a doua problemă este aceea a încălcării criteriului constituţional privind mandatele reglementate de Constituţie prin schimbarea criteriului obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale, cu criteriul subiectiv referitor la persoane, iar nu la mandat; sintagma "fără posibilitatea reînvestirii" se referă în mod evident la persoane titulare de mandat, iar nu la mandatul prevăzut de Constituţie, ceea ce înseamnă că adăugirea la textul constituţional s-a făcut pe alte baze, şi, evident, din considerente privind persoanele ce se aflau în funcţie.

O altă problemă, spune CC, este aceea a soluţiei ce trebuie dată, în aceste condiţii, succesiunii legilor în timp; cu privire la aceasta, adunarea generală a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi adunarea generală a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti a adoptat teza conform căreia norma modificatoare devine activă şi deci se aplică începând cu regimul mandatului următor, iar nu cu regimul mandatului în exerciţiu, motive pentru care adunările generale a celor două înalte instanţe au acceptat candidaturile şi au votat pe candidaţii contestaţi în sesizare.

Rezolvarea problemei de drept a fost dată în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor ale celor două înalte instanţe şi nu a făcut obiectul controlului de legalitate efectuat de comisia de specialitate a Senatului, astfel încât nu putea face obiectul controlului de validare la votul final, decât numai dacă Senatul ar fi fost învestit - în cadrul controlului de validare -, şi cu controlul rezolvărilor date problemelor de drept.

Abordarea acestei probleme în sesizarea făcută de senatori excedează limitelor legale expres prevăzute ale controlului de legalitate privind procedura de validare a alegerilor; acesta este un temei esenţial privind admisibilitatea sesizării, motiv pentru care inadmisibilitatea se susţine şi mai mult.

Chestiunea şi mai dificilă este aceea dacă, în controlul de constituţionalitate, poate să revină Curţii Constituţionale competenţa rezolvării problematicii aplicării în timp a legii.

V. Din textele actelor normative privind alegerile membrilor CSM se constată că nu există "acces la justiţie" şi că pot fi contestate procedurile şi realizarea lor numai de către judecătorii şi procurorii pe categorii de instanţe şi parchete, iar verificările şi soluţionările se fac de către CSM; din aceste temeiuri am caracterizat reglementarea ca fiind internă, limitată şi controlabilă numai de către CSM, iar Senatul are numai competenţa validării rezultatului final al alegerilor.

Reglementarea existentă trebuie avută în vedere ca atare, şi soluţionarea oricărei contestări se face în aceste condiţii şi limitări. Surprinzător este că prevederile art.126 alin.(6) din Constituţie nu au fost avute în vedere. Acest articol prevede „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar".

Este clar şi neîndoielnic că validarea alegerilor membrilor CSM de către Senatul României este un act care constituie raporturi directe ale adunărilor generale ale magistraţilor instanţelor şi parchetelor, cu Parlamentul României, reprezentat de Senat. Aşadar, aceste raporturi directe cu Parlamentul sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, notează CC.

VI. O altă chestiune dificilă este aceea a efectelor deciziei şi a aducerii la îndeplinire a acesteia. Decizia pronunţată nu priveşte texte ale unei hotărâri a Senatului, ci validarea alegerii în funcţie a unor persoane, şi, ca atare, nu pot interveni dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie, privitoare la suspendarea şi încetarea efectelor juridice ale unor texte neconstituţionale. Această chestiune evidenţiază, încă o dată, lipsurile reglementării menţionate la punctul I din opinie separată şi dificultăţile determinării admisibilităţii sesizărilor împotriva hotărârilor plenului Camerelor Parlamentului.

În 25 ianuarie, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a decis admiterea sesizării, constatând că Hotărârea Plenului Senatului 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională.

Curtea Constituţională a statuat că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor, astfel că doar opt din cei 11 judecători şi procurori aleşi în noul CSM pot fi validaţi de către Senat.

Curtea subliniază faptul că având în vedere imperativul constituţional referitor la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, până la reluarea şi finalizarea alegerilor pentru cele trei demnităţi (judecătorii Lidia Bărbulescu şi Dan Lupaşcu şi procurorul Dan Chiujdea-n.r.) ce au atras viciul de neconstituţionalitate, Senatul are îndatorirea constituţională să procedeze la validarea celorlalţi membri aleşi cu respectarea legii.