Tricolorul care a fost ascuns 50 de ani sub podeaua unei biserici pentru a nu fi distrus - FOTO

“Steagul a venit un an de zile cu vaporul. A ajuns greu la noi. Strămoşii mei îmi povesteau că şi în America se ajungea foarte greu pe vreme aceea. Se fugea în Franţa şi de acolo se lua vaporul care făcea cam trei luni până în America. Fratele bunicului meu a reuşit să ajungă în America, dar după ce şi-a făcut bani a revenit acasă, la Şieu”, a povestit Ioan Gherman, unul dintre angajaţii Bisericii din Şieu, care are grijă de steagul extrem de preţios care atârnă lângă altar, mândru că şi rudele sale din Statele Unite au contribuit la realizarea legendarului steag.

Şi rudele preotului care slujeşte aici, Aurel Macarie, au pus bani pentru realizarea drapelului românesc care a stat ascuns sub duşumeaua vechii biserici din sat vreme de 50 de ani pentru a scăpa de la distrugere.

Şi hortiştii, dar şi comuniştii l-au căutat ani în şir pentru a-l distruge însă nu l-au găsit. A fost cel mai mare şi bine păstrat secret al mici comunităţi de români din Şieu.

“În Şieu am avut mulţi şaşi şi unguri. Exista şi un grof ungar, iar familiile de români erau puţine şi dispersate şi lucrau pe moşia grofului. După ce steagul a ajuns în Şieu, a fost sfinţit pe 26 septembrie 1920 şi folosit la toate adunările publice. Drapelul a participat la toate ceremoniile, toată populaţia venea să îl admire, fiind văzut ca o relaţie frumoasă cu America. Şi când erau serbări patriotice sau ceremoniale releigioase îl scoteau şi ieşeau în ţarină, cum se iese la noi, de Rusalii şi de Bobotează, să se sfinţească apele şi pământul. Preotul ieşea cu toţi credincioşii din biserică la apă, la sfinţire sau la sfinţirea holdelor şi atunci, se ducea drapelul, de stegar, peste tot”, povesteşte preotul.

Din Cartea de Aur a Bisericii, dar şi de la bătrânii din sat a aflat că tânărul care purta steagul peste tot trebuia să fie unul vredinic de acest lucru. În Cartea de Aur a Bisericii scrie că după sfinţitea din 26 septembrie 1920 mai multe familii din sat au donat bani pentru întreţinerea acestuia şi s-a ales şi stegarul.

“Drapelul a fost dat în grija tânărul de buna speranţă, Simion Şuteu, care a donat şi el 500 de lei”, spune preotul Macarie, citind din Cartea de Aur.

“Nu putea oricine să poarte acest steag. Unul dintre bătrânii care a purtat steagul cândva mi-a povestit că avea un fel de suport, cu o diagonală peste umeri şi un brâu ca să-l poată ţină pentru că era foarte greu. Cât a fost cu stema regală şi cu tot ce-a fost încărcat pe el, era foarte foarte greu şi era obositor să-l ţină cineva în mâna permanent. Şi atunci, aveau acest suport care îi ajutau să-l susţină. Era mândru cine reuşea să îl poarte la toată ceremonia”, mai spune Aurel Macarie.

Mândria românilor din sat de a avea un drapel ca niciun altul, din mătase, cu fir de aur şi făcut special pentru ei de fraţii lor din America, nu a fost văzută de la început cu ochi buni de cele 50 de familii de maghiari din sat.

“Ungurii nu vedeau cu ochi buni mândria românilor de a avea acest steag, cu stema regală cusută cu fir de aur pe el. Când a venit ocupaţia maghiară, după dictatul de la Viena din 1940, când s-a lipit Ardealul de Nord la Ungaria, ungurii căutau drapelul românilor să îl distrugă. Românii l-au ascuns în biserica veche, în faţa altarului, sub duşumele. A fost băgat într-o cutie metalică şi acolo a fost ascuns”, mai spune preotul.

Locul în care a fost ascuns steagul a fost cel mai bine păstrat secret din comunitate. Nimeni nu a reuşit să dea de urma lui, locul fiind ştiut numai de preotul care slujea la acea vreme în biserica veche din sat şi de un singur angajat al bisericii.

“Au venit şi l-au căutat cu jandarmii, ştiau că există acest steag, au venit şi l-au căutat în biserică, şi pe la case, dar nu şi-a putut da seama că este ascuns sub podele. Ştiau că există dar nu ştiau exact unde este”, povesteşte şi Ioan Gherman.

După 1944, după ce românii au ieşit de ocupaţia maghiară, steagul a fost scos iar din ascunzătoare însă nu a putut fi folosit prea mult pentru că s-a instaurat regimul comunist, care nu accepta un steag cu atâta putere asupra unei comunităţi.

Preţiosul steag s-a întors iar sub podelele vechii biserici din sat unde a stat alţi 45 de ani. Şi comuniştii l-au căutat ca să îl distrugă, dar nu au dat de urma lui. Între timp credincioşii s-au mutat în biserica din centrul satului pe care au cumpărat-o de la saşi, iar steagul a rămas în vechea bisericuţă, sub podele.

În anul 1990, de Bobotează, drapelul a fost scos din ascunzătoare şi arătat din nou lumii. De atunci se află aşezat la loc de cinste în noua biserică din Şieu unde vin sute de oameni, an de an, să îl admire.

„Din păcate, după `89, după ce steagul a fost scos, nu mai avea stema regală pe el. Nu se ştie cine a luat-o, era cusută cu fir de aur şi era foarte foarte grea”, spune preotul Aurel Macarie a cărui ultima dorinţă înainte de pensionare este să găsească pe cineva care poate să restaureze preţiostul steag, asupra căruia timpul, dar şi condiţiile improprii în care a fost ţinut şi-au pus amprenta.