Turiştii puterii: între groapa de gunoi a istoriei şi Glina

Gheorghe Gheorghiu-Dej, „om din popor pentru popor”, prefera călătoriile „neorganizate”, fără regie şi fast. Se delecta adesea plimbându-se pe jos şi discutând cu cetăţenii care-i ieşeau în cale, fie că era vorba de ţărani în piaţă sau de gospodine. În vacanţă, mergea pe litoral, la Eforie, unde încerca, pe cât posibil, să se ferească de curiozitatea şi „dragostea” maselor. Paul Sfetcu, care a lucrat 13 ani la cabinetul său, povesteşte că lui Dej îi plăcea uneori să cineze la restaurantul Pescăruş, din Herăstrău, amestecându-se printre clienţi şi ignorând măsurile de securitate. De asemenea, nu se dădea în lături să urmărească meciurile de pe Stadionul ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică), rebotezat de comunişti, în 1948, "Republicii", unde se întreceau echipe precum „reprezentativa resortului militar şi cea a resortului sindical”.

Bineînţeles că nu ocolea fabricile şi uzinele patriei, unde se deplasa, de obicei, cu o delegaţie impunătoare „de partid şi de stat”. De asemenea, Bumbeşti-Livezeni sau închisoarea Doftana erau destinaţii inevitabile. La Doftana avea şi ocazia să se laude cu activitatea sa eroică din perioada negrei ilegalităţi.

Dacă întâlnirile lui Dej cu cetăţenii erau simple şi directe, Nicolae Ceauşescu a introdus, aproape imediat după preluarea puterii în 1965, festivismul de bâlci. Puţin cunoscut de populaţie, Ceauşescu a reuşit într-un an să facă un adevărat tur de forţă, bătând aproape toată ţara. Pretutindeni era întâmpinat nu numai de autorităţi, ci şi de personaje istorice. Daci şi romani, răzeşi, haiduci, panduri, paşoptişti şi voievozi răsăreau de-a valma din pământ ca să-şi prezinte omagiile. Uneori, pentru variaţie, în loc de domnitori şi în funcţie de recuzită, Ceauşescu putea fi primit şi de eroi de basm, precum Albă ca Zăpada.

În această perioadă, Ceauşescu făcea excursii lungi, de 5-6 zile, încăpăţânându-se să epuizeze toate obiectivele posibile. În Moldova, de pildă, a mers nu numai în oraşe sau la CAP-uri, ci şi la cetăţi şi mănăstiri.

După 1968, vizitele, devenite „de lucru”, au capătat treptat un alt tipic, „iubitul conducător” simţindu-se destul de sigur pe el încât să renunţe la o parte din suita tovărăşească care-l însoţea de obicei. De asemenea, eroii nu se mai iţesc din marea de salopete proletare. În 1970, din cauza inundaţiilor, descoperă elicopterul, de care ulterior nu se mai poate despărţi. Vizitele se scurtează, Ceauşescu ajungând să radă câteva judeţe pe zi. Uneori la propriu. După cutremurul din 1977, obsesia lui privitoare la sistematizarea oraşelor şi satelor îi face pe oameni să se teamă de fiecare gest şi de fiecare zvâcnire a mâinii care putea însemna demolarea unei case, a unei biserici sau a unui sat întreg. „Indicăţiile preţioase” ajung să acopere toate domeniile, de la minerit la electronică.

Şi atitudinea celor binecuvântaţi de prezenţa „geniului din Carpaţi” se modifică în timp, comuniştii întrecându-se să-l uimească pe Ceauşescu cu măreţele realizări din judeţul lor. De multe ori, coloana oficială era precedată de camioane cu văcuţe stresate care erau mutate de la o fermă la alta ca să îngraşe ochii scumpului tovarăş. După pilda lui Potemkin, iluzii de carton şi magazine cu rafturile pline îi erau arătate cu mândrie tovarăşului. În mod paradoxal, spre 1989, Ceauşescu cunoştea tot mai puţin din ţara pe care o vizita din ce în ce mai mult.

După revoluţia din decembrie, Ion Iliescu a menţinut practica vizitelor de lucru la combinate, platforme industriale şi ferme, încercând să le umanizeze cu zâmbetul său larg, dar nereuşind să renunţe în totalitate la festivism. Sau la indicaţii. Precum cele de la Satu-Mare din 1994, când a sfătuit Justiţia cum să-i trateze pe foştii proprietari. Potrivit lui Petru Pepelea, consilier prezidenţial, firul evenimentelor se reducea simplu la "discuţii cu conducerea întreprinderilor şi cu muncitorii, cu flori, pupături şi mese întinse".

O descriere din opoziţie a unei astfel de vizite a făcut, în ianuarie 1994, primarul de atunci al Timişoarei, Viorel Oancea: „În sala Prefecturii era convocat tot activul de partid al Guvernului. Eram doar două sau trei pete de culoare acolo. Afară se aflau câteva sute de cetăţeni care urau bun venit: «Jos Iliescu!» Erau multe trupe antitero, care mai de care mai înalţi şi mai pătraţi. Erau şi cei de la SPP, cu mâinile în diferite poziţii şi pe diferite obiecte. Preşedintele a dat indicaţii preţioase la fabrica de încălţăminte. A împrumutat probabil câte ceva din meseria predecesorului. După aproape o oră de aşteptare, ne-am bucurat de sosirea dânsului în sala Prefecturii, în aplauzele activului de partid. Trupele au intervenit asupra cetăţenilor care, paşnic, îşi strigau bucuria. Preşedintele a înnoptat la Pişchia, la casa de odihnă a împuşcatului. Cred că nici Saddam Hussein nu ia cu el atâtea trupe pe unde se duce".

În cel de-al doilea mandat curat constituţional, Iliescu şi-a îmbogăţit repertoriul adăugând transhumanţa prezidenţială şi nostalgică. În această perioadă, Iliescu merge în pelerinaj mai ales la locurile care i-au marcat anii tinereţii. În 2001 ajunge în comuna Tilişca, din judeţul Sibiu, unde îşi descoperă originile şi vorbeşte despre străbunii săi, „oierii, care au colindat toată ţara”, păstrând astfel unitatea neamului. Tot în judeţul Sibiu şi-a adus aminte de zilele petrecute, în 1945, în tabără la Răşinari, unde a dormit în fân şi s-a spălat în râu. Doi ani mai târziu, fostul şef al statului s-a dus în Olteniţa, oraşul său natal, şi a căutat emoţionat strada unde a copilărit. În acelaşi an, în Bucureşti, a pornit bântuit de amintiri în cartierul Andronache din sectorul 2, prilej pentru a povesti despre anii adolescenţei sau despre Constantin David, un muncitor CFR-ist ucis în timpul rebeliunii legionare.

Emil Constantinescu, în schimb, nu a excelat în cercetarea ţării. Mandatul său a fost marcat mai ales de o efervescenţă a deplasărilor în străinătate sau de primirea înalţilor oaspeţi străini veniţi în România. Cu toate acestea, Constantinescu nu a ignorat mersul prin „provincie”, dar a făcut-o într-un mod mai discret şi mai zgârcit decât predecesorii săi.

Dealtfel, el şi-a explicat încă din 1994 punctul de vedere asupra deplasărilor, după ce o vizită la Combinatul Siderurgic Călăraşi a fost intens mediatizată: "Nu ştiu ce imagine s-a dat la TVR, singura care contează, în sens pozitiv sau negativ. Pot să spun că, cel puţin un lucru deosebeşte vizitele preşedintelui Iliescu de aceea a mea - imaginea dlui Iliescu în astfel de vizite este aceea a unui preşedinte care dă indicaţii şi ceilalţi notează. Dacă imaginea vizitei mele a ajuns la TVR, reală, se observă că eu notam ce îmi spuneau managerii Combinatului. Ar trebui să ne dezbărăm, după 4 ani, de anumite complexe. E uşor să gândeşti în stereotipe mentale”.

Emil, care a fost tentat să facă din vaga sa asemănare fizică cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza un atu electoral, încerca uneori să-şi copieze modelul umblând pe jos pe străzile din Bucureşti sau de aiurea.

În 2000, de pildă, şi-a îngrozit gărzile de corp, zbughind-o din maşină. Astfel, în comuna Sâncrai, a sărit nitam-nisam din autoturism pentru a intra într-o cârciumă unde a discutat cu sătenii. După câteva ore a repetat gestul, de data asta lângă Casa Căsătoriilor din Târgu Mureş, spre disperarea angajaţilor SPP. Constantinescu a luat-o la picior câteva sute de metri şi s-a bucurat că a fost recunoscut de un grup de copii, care s-a ţinut scai de el şi i-a oferit o minge.

Constantinescu a lansat şi moda inspecţiilor repetate într-un singur punct de interes. În 1999, a mers de trei-patru ori în comuna buzoiană Cuculeasa, grav afectată de inundaţii, pentru a monitoriza evoluţia lucrurilor şi a intervenit pe lângă Guvern să ia măsuri pentru ajutorarea sinistraţilor şi reconstrucţia caselor.

Controlul la loc fix a făcut însă carieră odată cu preşedintele Traian Băsescu, care l-a transformat într-o adevărată artă. Actualul preşedinte a verificat cotidian, timp de aproape două săptămâni, în 2005, stadiul lucrărilor la podul de la Mărăcineni. La fel a procedat şi cu podul Bucov sau, un an mai târziu, cu Valea Oltului, pentru a se asigura că traficul rutier va fi reluat cât mai curând, mobilizând pentru aceasta chiar geniştii militari. În sfârşit, în 2007 s-a decis să se ocupe de groapa de gunoi Glina, verificând de mai multe ori activitatea firmelor de construcţii care şi-au asumat benevol, la rugămintea sa, misiunea îndepărtării murdăriei din zonă.

În afara acestor inspecţii-pichamăr, menite să preseze autorităţile în vederea obţinerii unui rezultat rapid, Băsescu a născocit plimbatul prin camerele de luat vederi. Expediţiile de cumpărături la supermarketuri au fost întotdeauna anunţate televiziunilor de „surse” de la Cotroceni. Scenariul funcţionează şi în cazul vacanţelor familiei prezidenţiale, călătoriile private devenind ad-hoc vizite oficiale intens mediatizate.

Rar, Băsescu alege să nu fie însoţit de ziarişti în vizitele-sale fulger. O astfel de descindere a avut loc, în 2006, la spitalul de pneumoftiziologie "Marius Nasta". Ziariştii au aflat totuşi, ceea ce a generat ulterior zvonuri legate de adevăratul motiv al demersului prezidenţial. Oricum, Băsescu a mers prin saloane, a criticat starea jalnică a instituţiei, apoi şi-a aprins o ţigare şi a promis că “va bate spitalele şi şcolile ţării." Şi-a adus aminte de promisiune abia peste un an, când şi-a călcat pe inimă şi s-a dus în control la Spitalul de Cardiologie din Covasna.

Băsescu este însă primul preşedinte care a s-a debarasat de practica vizitelor pretenţioase prin ţară. În afară de prezenţa la evenimente oficiale sau de intervenţiile de urgenţă, şeful statului nu a colindat practic nici o localitate.

Mai are însă timp. Întrebat de un reporter acreditat la Cotroceni unde se află preşedintele, după ce prin redacţii bântuia zvonul că s-ar afla pe coclauri, purtătorul de cuvânt a răspuns măiastru că nu ştie, dar că “toată ţara îl aşteaptă”.

(Serviciul FOTO al agenţiei MEDIAFAX vă pune la dispoziţie imagini)