Ultima gardă de corp a lui Ceauşescu: „Întreba: unde să plec? De ce să plec? "

Din gardă de corp la Ceauşescu, inculpat

Unitatea de Securitate şi Gardă, sau Direcţia a V-a a Securităţii a purtat un indicativ parcă anume ales – UM 0666. Aurel David, născut în comuna Năpradea, din Sălaj, un loc frumos din ţinuturile Chioariului, străjuit într-o parte de apele Someşului iar din cealaltă de Cetatea lui Pintea din Cheud, a făcut ca apele destinului său să curgă departe de aceste locuri şi să-l aducă la Bucureşti, ca ofiţer în această unitate de elită a Securităţii. A fost alegerea sa ca, după absolvirea Liceului Militar Nicolae Bălcescu din Sibiu în 1973, să îmbrăţişeze cariera de ofiţer de securitate.

Dosarul său impecabil din punctul de vedere al regimului, aptitudinile şi nu în ultimul rînd înfăţişarea plăcută l-au adus imediat după intrarea în Securitate în postura de a deveni ofiţer în garda cuplului Ceauşescu, la numai 23 de ani. Vreme de trei ani a îndeplinit această funcţie, după care a fost promovat şi mutat (după absolvirea la ”fără frecvenţă” a Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti) la Serviciul 2 ”însoţitori demnitari”, pentru a reveni apoi ca gardă personală a lui Nicolae Ceauşescu, din 1980 şi pînă în 22 dcembrie 1989, la ora 12 şi 6 minute, cînd elicopterul supraîncărcat (în el erau, pe lîngă cei doi piloţi, dictatorul, Elena. Bobu, Manea Mănescu şi două gărzi de corp) a decolat greu de pe clădirea Comitetului Central.

După Revoluţie a fost arestat, fiind trimis în judecată la 1 martie 1990, alături de alţi trei colegi ai săi din unitatea de Securitate şi Gardă, mai întîi acuzat ca terorist, apoi cu încadrarea schimbată în ”favorizarea infractorului”, riscînd o pedeapsă de pînă la 10 ani. La fel ca şi colegii săi. Ofiţerul Paulică Tănasi a fost acuzat că a semnalizat cu un cearşaf alb locul de aterizare a elicopterului, Florian Raţ şi Marian Rusu că l-au însoţit pe dictator în aparatul de zbor, iar David că l-a însoţit pe Ceauşescu şi a protejat fuga acestuia, deşi primii revoluţionari îşi făcuseră apariţia pe acoperiş.

Pe toţi i-a salvat, nu în ultimul rînd, depoziţia lui Aurel David la proces, din care citez: „Am fost arestat în ziua de 24 decembrie 1989, cu o învinuire foarte gravă: criminal şi terorist! Asta la simpla pronunţare a cuvintelor de prezentare la raport: sînt maiorul David, din Direcţia a V-a. După un calvar care a durat 5 zile, în care am fost ţinut legat 24 de ore pe burtă, cu mîinile la spate, am fost transportat, legat cu frînghii la picioare, de mîini şi de gît, în subsolul de la Ministerul Apărării Naţionale. Apoi, într-o maşină de carne, am fost dus în unul din forturile din apropierea Bucureştiului, la Ştefăneşti. În ziua de 28 decembrie am fost adus la Direcţia cercetări penale, de la sediul Poliţiei Bucureşti, unde s-a demonstrat, cu toată strădania domnilor procurori Joarză şi Pantea, că acuzaţia adusă nu are niciun temei legal. Apoi mi s-a pus în seamă o altă infracţiune pe care aş fi săvîrşit-o: favorizarea fugii celor doi Ceauşescu. Domnii procurori care m-au anchetat mi-au reproşat: «Asta ţi-ai găsit să faci? I-ai lăsat să fugă, deci ai împiedicat pe revoluţionari să-i prindă».

În timpul instrucţiei acestui proces, mi s-au spulberat îndoielile asupra vinovăţiei mele. Mă întreb dacă prin ceea ce am făcut eu am contribuit în mod decisiv la fugă. Oare acelor revoluţionari le-a fost frică de un singur om, cu o armă într-o mînă şi cu cealaltă ridicată în sus, din moment ce ei au avut acel curaj fantastic, de a pătrunde în sediul fostului CC, dezarmînd chiar ofiţerii de Securitate? Nu mă consider vinovat. Nu vreau să mă disculp. Sînteţi singurii în măsură să judecaţi faptele mele. Vreau, domnule preşedinte, să vă privesc în ochi cu aceiaşi demnitate de militar şi de om, cu care am privit viaţa şi profesia pe care am avut-o. Considerîndu-mă încă o dată nevinovat, aş vrea, indiferent de hotărîrea pe care o veţi lua, să văd dacă dumneavoastră ne veţi putea privi în ochi cu conştiinţa curată, să văd dacă aveţi acest curaj, să faceţi o justiţie adevărată”. Se vede că lui Aurel David, gardă de corp a lui Ceauşescu, nu i-au stricat studiile la Facultatea de Istorie.

”CC-ul era straşnic apărat, la fiecare geam era un post cu arma şi muniţie”

”Eu în zilele de serviciu făceam gardă în faţa Cabinetului 1”, îşi amintea maiorul David în faţa Comisiei Senatoriale de anchetă în luna mai a anului 1994. Securiştii din gardă lucrau în schimburi de 24 de ore, alternate cu o zi liberă. Dar din 16 decembrie 1989, maiorul David a lucrat ”în grupa de serviciu” şi a rămas în post ”pentru că s-a primit ordin de dublare a posturilor de gardă”. Nu ştia şi nici nu trebuia să-l intereseze ce se întîmpla în ţară: ”conform ordinelor şi regulamentelor Direcţiei a V-a, obligaţia de serviciu, misiunea mea era să apăr viaţa preşedintelui. Modul de acţionare diferea de la caz la caz. Ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), Era o secretizare pe compartiment, aşa că nici măcar eu nu am fost informat despre ce se întîmplă în ţară”.

A asistat deci impasibil la tot acel du-te vino de la cabinetul lui Ceauşescu, alertat de începutul tulburărilor de la Timişoara. Abia în 17 a fost acasă, iar în 18 şi 19 a rămas mobilizat la domiciliu, pentru că Ceauşescu se afla în Iran. La întoarcerea acestuia pe 20 decembrie, garda sa de corp Aurel David a fost cel care l-a preluat de la aeroport, însoţindu-l pînă în clădirea Comitetului Central.
Pentru securiştii din garda personală a lui Ceauşescu (Serviciul I din Direcţia a V-a) aflaţi însă la post, cele întîmplate la Timişoara nu mai erau un secret, aşa cum o mărturisea în faţa Comisiei Senatoriale în februarie 1994 fostul comandant al acesteia, colonelul Nae Octavian, şedul ierarhic al maiorului David: ”Eram prieten cu şeful circulaţiei, stăteam de vorbă. S-a transmis la radio (era miercuri seara, pe 20), noi deja ştiam ce s-a întîmplat la Timişoara, pentru că ne strînsese pe toţi şi ni s-a prelucrat; că s-au devastat magazine, au răsturnat maşinile de pompieri, că s-a intrat în sediul Comitetului Judeţean de partid, că a fost nevoie să se folosească armamentul. Ni s-a spus: «cine nu poate face faţă, să ne spună». Miercuri adunări, dezaprobare”.

Abia a doua zi maiorul David a început să-şi facă probleme: ”în 21 am fost acasă, am văzut mitingul la TV. După miting, am fost sunat să mă prezint la reşedinţa de pe Primăverii. Aici s-au adunat cei de la tura liberă”, unde s-au făcut şedinţele de înfierare a ”huliganilor” timişoreni şi li s-a cerut celor din gardă care nu se simt în stare să facă faţă situaţiei, să iasă la raport. N-a ieşit nimeni.

”De acolo am fost chemaţi la CC. În seara zilei de 21 decembrie eram chiar în această sală (se referă la sala de la Senat unde aveau loc audierile Comsisei – n.n.), cu mulţi ofiţeri din Direcţia a V-a, era straşnic apărat sediul, la fiecare geam era un post de pază, cu arma şi muniţie. Nu am fost informaţi despre ce se întîmplă”. Auzeau doar strigătele îndepărtare ale celor de la baricada de la Inter şi răpăitul împuşcăturilor. Aşa că se aştepta la ce e mai rău.

Dar cu ochii lui a avut ocazia să vadă ce se petrece în stradă mai tîrziu, spre seară. ”La orele 22,15, cu generalul Neagoe am fost în piaţa de la Intercontinental, pentru că s-a spus că Ceauşescu vrea să stea de vorbă cu doi dintre manifestanţi. La noi aveam pistolet Magnun, pumnal rabatabil şi staţie Motorola, iar în maşină aveam pistoale mitralieră şi pistolete Stecikin”. A fost trimis acolo să-şi însoţească şeful, pe generalul Neagoe, dar şi pe şeful de cabinet al dictatorului, Constantin Manea, trimişi de Ceauşescu să vadă şi să raporteze cum stau lucrurile. Celui din urmă nu-i venea parcă să creadă ce-i raportau Ion Dincă, Iulian Vlad şi generalul Milea.

”În piaţă am văzut ce se întîmplă: era o baricadă de două camioane, mese, tineri pe baricade şi în faţa lor un cordon de militari ce executau foc de avertisment. Am văzut acolo ofiţeri de la USLA: pe colonelul Gheorghe Ardeleanu, maiorul Trosca. Au fost luaţi şi aduşi doi revoluţionari, un bărbat şi o femeie - dar spuneau că sînt beţi”. Nu a mai apucat să vadă măcelul ce a urmat după focul de avertisment, sau nu a spus-o, cum nu se ştie nici cine erau şi ce s-a întîmplat cu cei doi tineri, consideraţi la un moment dat, cum menţiona şi secretarul personal al dictatorului, drept lideri ai baricadei şi pe care Ceauşescu voia să-i vadă şi să afle de la ei ce vor protestatarii. Arestarea lor nu a potolit spiritele, ci dimpotrivă, le-a întărîtat. În declaraţia sa, maiorul David menţionează succint: ”Am revenit în sediu CC, am spus celorlalţi ce se întîmplă în piaţă. Am încercat să ne odihnim”. Era evident că nu va mai ajunge curînd acasă. Pentru ofiţerii din Direcţia a V-a de Securitate şi Gardă era şi ceasul examinării propriilor conştiinţe şi a cîmtăririi opţiunilor, Dar despre asta, Aurel David nu a spus nimic în faţa comisiei. Conştiinţa era una şi fişa postului cu totul alta.

Dimcă lui Ceauşescu: ”muncitorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos”

”În 22 decembrie, ora 7, am intrat în tura de serviciu. Am fost repartizaţi pe posturi. Eu am primit post în faţa liftului la etajul I, în faţa Cabinetului 1. Am auzit prin staţie că se îndreaptă muncitori spre CC. S-a adus o staţie mare de 10 W, cu care se putea vorbi cu toate judeţele şi alte staţii mai mici. Cred că Ceauşescu avea impresia că muncitorii vin în sprijinul lui”. Iluzia nu a durat mult şi s-a spulberat, lăsînd loc stupefacţiei şi apoi celor mai negre temeri.

”Primul care i-a spus lui Ceauşescu că munciorii nu vin în sprijin, ci vin să ne dea jos a fost Dincă, cînd a venit de la Pipera şi a fost un şoc pentru Ceauşescu. Toţi ne-am gîndit că Ceauşescu o să-şi dea demisia, dar a urmat un du-te–vino, ofiţeri superiori cu hărţi: generalul Voinea (comandantul Armatei a I-a – n,n,) şi Eftimescu, care erau chemaţi des la Ceauşescu, să raporteze situaţia. Apoi o veste care a căzut ca un trăznet: a dispărut Mihai Hîrjeu în jur de ora 9, secretarul personal al Preşedintelui. S-a spus «Nu, Mihăiţă a trădat!»”. Ceauşescu nu putea să înţeleagă că nu e vorba de nicio trădare. Ci de faptul că umilinţa şi disperarea românilor se transformase în revoluţie.

Foarte probabil, maiorul David înţelegea că se apropie sfîrşitul, pentru că vedea zădărnicia ultimelor zbateri: ”s-a convocat şedinţă după şedinţă cu membrii CpEx. Ofiţerii aşteptau ce se întîmplă, credeam că îşi va da demisia Ceauşescu. Dar s-a întîmplat aşa...” Niciunul din garda lui Ceauşescu nu îşi asuma vreun gest propriu de revoltă, fiind perfect conştienţi de faptul că ar fi devenit victimă a propriilor colegi. ”Apoi am aflat de la colegi că s-a sinucis generalul Milea. Milea a fost transportat la spital, apoi s-au întărit posturile de la etajul I. Situaţia a devenit tot mai tensionată. Ne întrebam cănd îşi va da demisia şi cine-i va spune ce se întîmplă în ţară. Apoi la 10,30 a apărut generalul Stănculescu în civil, cu piciorul în ghips şi peste el o pungă de nailon, însoţit de un tînăr înalt ca el, tot în civil. A ieşit din lift, m-a întrebat «ce se întîmplă aici?» A venit Curticeanu, i-a spus că-i căutat de Ceauşescu, dar a apărut Ceauşescu din cabinet şi l-a întrebat «Cît timp ţi-a trebuit să vii din Timişoara?» Au intrat în cabinet. Apoi am auzit cînd Stănculescu i-a spus lui Curticeanu că «i-am propus preşedintelui să plece cu elicopterul». Apoi un ofiţer a fost chemat sus, să demonteze o antenă pe terasă, să poată ateriza elicopterul. Apoi alt ofiţer cu un cearceaf să semnalizeze aterizarea elicopterului. Stănculescu a spus că va veni un singur elicopter”.

Lui Ceauşescu nu-i venea să creadă că totul se sfîrşise. Poate că, aşa cum se întîmplase întodeauna în viaţa lui, toţi cei din jur greşeau sau îl minţeau şi numai el avea dreptate. Maiorul David a asistat împietrit la ultimul lui semn de împotrivire în faţa realităţii: ”a cerut un gigafon, a ieşit pe balcon, gigafonul n-a mers şi Ceauşescu a fost huiduit. Stănculescu întreba «cînd pleacă?» Am avut impresia că Ceauşescu nu voia să plece, l-am auzit întrebînd; «dar de ce să plecăm, unde să plecăm ?» S-au auzit cum se sparg geamurile la parter şi atunci Ceauşescu a hotărît să plece. Ambele lifturi erau aduse la etajul I, erau blocate acolo. Ceauşescu a ieşit din cabinet cînd primii revoluţionari au pătruns prin geamuri, în clădire”.

”Elena şi Ceauşescu au fost mai mult traşi afară din lift, de ceilalţi”

Pentru ofiţerii din Ditecţia de Securitate şi Gardă, misiunea se încheiase odată cu fuga lui Ceauşescu. Le dispăruse obiectul muncii. Căutau numai să-şi salveze pielea, iar în această ecuaţie nu avea cum să mai intre deschiderea focului împotriva manifestanţilor – erau copleşiţi numeric, dar nici nu mai aveau ce apăra – în afara unui Comitet Central gol, în care cîte un activist de rang înalt se încuiase în cîte un birou de la etajele de sus ale clădirii. Cu cîteva ceasuri înainte, sediul şi simbolul puterii absolute în România era cucerit acum de masele în numele cărora Ceauşescu domnise.

În cele din urmă, raţiunea şi instinctul de conservare (şi mai puţin conştiinţa, cum le mai place să afirme), i-au determinat pe ofiţerii din gardă să reunuţe la orice împotrivire. Mai ales cînd au văzut, cu toţii, că în vînzoleala creată, chiar şi comandantul lor, generalul Marin Neagoe, o ştersese la fel de neobservat din CC, cum o făcuse cu trei ore înainte şi secretarul personal al lui Ceauşescu, Mihai Herjeu. Ultimele cuvinte pe care maiorul David le-a mai auzit au fost ale şefului său direct de la Serviciul I de gardă personală, colonelul Nae Octavian, care ”a ordonat prin staţie; «nu trageţi, retrageţi-vă spre etajele superioare»”.

Ce l-a determinat pe colonel să dea acest ordin, a lămurit-o el însuşi în faţa Comisiei Gabrielescu, în februarie 1994: ”aud prin staţie evenimentul cu generalul Milea. Apoi, am auzit că se îndreaptă coloane de manifestanţi spre CC. Am zis că trebuie să-l caut pe generalul Neagoe, dar nu l-am mai găsit! Am urcat la etajul II, să privesc. Am văzut cum s-a umplut încet piaţa. Unii pe camion, cu colivă şi lumînare, spuneau de «morţii noştri din Timişoara».

Dan Iosif făcea un fel de ordine între manifestanţi, i-a oprit la bordură. Nici la staţie 8-0, indicativul lui Neagoe, nu răspundea. M-am dus la Cabinet, dar a lipsit Ion Coman, care ar fi avut curajul să-i spună lui Ceauşescu să-şi dea demisia. La un moment dat, îi văd pe Vlad, Postelnicu şi Stănculescu. Discutau ceva secretos. Cineva (Ceauşescu – n.n.) a încercat să iasă pe balcon, a fost primit cu huiduieli. Tot îl căutam pe Neagoe şi nu l-am găsit. Apoi, am auzit zgomot de elicopter. N-am auzit în viaţa mea ca elicopterul să poată ateriza pe o clădire. Postelnicu, după ce a plecat elicopterul, mi-a spus: «să se tragă în huligani şi nu în muncitori». Dar a intervenit generalul Vlad: «să nu folosiţi arma, şi aşa a curs sînge destul, să limitaţi pierderile şi distrugerile, anunţă asta la toţi». M-am dus şi am transmis acest ordin”.

Era ultimul ordin auzit prin radio de ofiţerii gărzii lui Ceauşescu. Acesta se îndrepta spre lifr, cu Elena şi Ion Dincă. ”Revoluţionarii veneau deja pe scările de marmură, acolo era un pluton de scutieri. Ceauşescu s-a întors din mers, a spus soldaţilor: «să nu trageţi în ei».. A intrat apoi în lift”, susţine maiorul David. S-a dat sau nu acest ordin? Să-şi fi recunoscut Ceauşescu înfrîngerea, în ceasul al 12-lea? Puţin probabil. Mult mai probabil e că maiorul David ar fi vrut să audă acest ordin, care i-ar fi eliberat conştiinţa de sub povara ordinului de serviciu, ”de a apăra comandantul suprem cu preţul vieţii”. Atît depoziţia unui militar care l-a păzit la Tîrgovişte, cît şi a unuia dintre piloţii elicopterului cu care a fugit Ceauşescu de pe Comitetul Central arată că el nu-şi pierduse speranţa. Trăia de prea multă vreme în lumea propriilor lui iluzii.

”După ce a pornit liftul”, povesteşte în continuare maiorul Aurel David, ”ne-am retras la lifturile din capăt, am urcat la etajajul VI, unde era o mică seră, am vrut să ascundem acolo armele, dar uşa metalică care dădea spre terasă era încuiată, am tras cartuşe în uşă, lîngă yală, dar nu am reuşit să deschid uşa. Atunci am luat-o la fugă spre intrarea C. Liftul se blocase. Acolo am văzut cum ieşeau din liftul blocat între etaje Elena şi Ceauşescu, mai mult traşi afară de ceilalţi: la uşă erau Stănculescu şi Eftimescu, adjunctul lui Stănculescu. Mi s-a ordonat «David, treci în faţă». Am luat-o înainte spre terasă, de acolo m-am uitat jos şi am văzut miile de oameni”. Era şi pentru el o imagine halucinantă, care l-a făcut să nu mai fie atent la ce se întîmplă, ci să se gîndească mai ales la propria lui scăpare. A mai observat cu mirare numai că, pe acoperişul CC-ului apăruse ca din senin, aproape fantomatic, şi bătrînul Paul Niculescu-Mizil.

”Elicopterul era pe terasa de la corpul C, cu motoarele pornite. Nu am văzut cine s-a îmbarcat în elicopter, pentru că eram preocupat să mă ascund. Cînd m-am întors, deja se închidea uşa elicopterului, motoarele huruiau, au apărut primii revoluţionari, eu cu arma i-am oprit, strigînd la ei să nu se apropie. Elicopterul s-a ridicat. Revoluţionarii deja fluturau steagurile fără stemă. Au apărut doi în combinizoane, cu puşti mitralieră îndreptate spre mine, m-au somat să arunc arma. Am aruncat arma, revoluţionarii m-au imobilizat, s-au adunat mulţi în jurul meu, am ţinut un discurs, o femeie şi un băiat m-au apărat. Un brunet m-a lovit în cap din spate, cu un drug de fier. Un tînăr a venit la mine, m-a legitimat şi a spus să plec acasă, că «aici nu-i de tine». Dar eu i-am spus să mă ducă la şefii lor, să dau o declaraţie. Am coborît cu acel tînăr la etajul II. Acolo în sala de şedinţe era un furnicar, uşile sparte. La intrarea B se împărţeau arme. Am reuşit să ies cu acel tînăr din sediu, am reuşit să ajung acasă”.

Chemarea istorică a datoriei

Securiştii din Direcţia de Securitate şi Gardă erau cei mai îndoctrinaţi ofiţeri dintr-o instituţie în care fidelitatea faţă de Ceauşescu şi regimul său ţinea loc şi de raţiune, şi de Dumnezeu. Numai aşa se poate explica ce a făcut maiorul David în continuare, deşi observase cum ”şefii noştri ne-au părăsit”. ”Nu ştiam ce să facem, am început să-mi caut colegii din gardă, dar nu i-am găsit. Am văzut la TV cum a început. Apoi am venit cu trei colegi la CC, pentru. a-l căuta pe generalul Vlad. Am fost arestaţi, legaţi, bătuţi, duşi la M.I., de acolo la fortul Ştefăneşti. Era arestat cu noi şi Nica Leon, dar şi alţi securişti, inclusiv cei trei rămaşi vii din TAB-urile lui Trosca. În fort am stat în celule pînă în 28 seara, cînd am fost preluaţi de poliţie şi am fost aduşi în arestul poliţiei capitalei şi au început interogatoriile, pînă în 30 ianuarie. În 30, colonelul Joarză Samuilă (procuror militar – n.n.) mi-a spus că nu poate reţine nimic împotriva mea, dar să nu plec, că pot fi linşat, mi-a dat un mandat de arestare, pe care l-am semnat. Am fost coborît în beci, îmbrăcat în zeghe. N-am mîncat nimic pînă la 3 ianuarie. După 3, am început să fim fotografiaţi de reporteri străini, ziarişti, ca terorişti, aveam un număr pe piept”.

A urmat calvarul anchetei şi procesul, încheiat cu depoziţia lui inspirată şi salvatoare. Dar şi o dilemă. ”Nimeni nu s-a gîndit la o asemenea situaţie ivită, că se penetrează în CC şi de aceea nu aveam plan de acţiune pentru aceste situaţii”. Cum, tot după spusele lui, erau pregătiţi să dejoace orice plan de complot sau asasinat, dar nu ceea ce văzuse cu ochii lui: ”ne gîndeam la atentate (în instrucţiuni erau prevăzute aceste situaţii), dar nu şi cînd poporul se ridică”. Aurel David, ca absolvent de istorie, ar fi trebuit să ştie, totuşi, ce înseamnă furia poporului, odată dezlănţuită. N-a ştiut însă, pentru că, aşa cum s-a întîmplat cu majoritatea securiştilor, a făcut facultatea la ”fără frecvenţă”. Maiorul David a învăţat însă istoria pe parcurs, într-o asemenea măsură, încît a ajuns să o şi predea: ”Am fost arestat, condamnat, am făcut memorii, acum sînt angajat civil la Institutul de Istorie Militară, am recăpătat gradul de maior. În prezent (10 mai 1994 – n.n.) sînt reintegrat în SRI, la Grădiştea, profesor de Istorie Militară”.

La Grădiştea funcţiona pe atunci, funcţionează şi acum Şcoala de perfecţionare a cadrelor din Serviciul Român de Informaţii. Oare ce i-a învăţat pe ofiţerii SRI despre Ceauşescu şi regimul său fosta lui gardă de corp? Dar despre revoluţia care l-a băgat la închisoare?