Ultimul şindrilar din Răşinari: Brazii-s ca oamenii, pentru că unii-s suciţi

Ioan Bratu a muncit timp de patru decenii la turnătoria fostului „Arsenal” din Sibiu. Opt ore pe zi îmblânzea metalul, căruia îi dădea forme noi şi utile. Apoi, în curtea părinţilor, prelucra lemnul.

„Tatăl meu a fost pădurar şi încă de mic cutreieram pădurile care urcă spre Păltiniş. De la el am învăţat să „citesc” lemnul””, zice nea Ioan în timp ce apucă o bucată zdravănă de brad. O duce într-un mic şopron, loc în care transformă buştenii în şiţe.

Iar „cititul” lemnului nu este pentru oricine: „Întâia treabă este să găseşti un brad aşa, la vreo 7 – 8 metri înălţime, iar în partea de jos să-i faci o „tapă”. Doar aşa afli dacă-i bun”. Mă dumireşte imediat: „tapa” este o tăietură făcută cu toporul, de-a lungul trunchiului. Se scoate o bucată de 10 – 15 centimetri de lemn şi se dă verdictul pe loc: dacă fibrele sunt drepte, este bun, dacă sunt răsucite, se caută alt copac.

„Brazii-s ca oamenii pentru că unii-s suciţi. Pe ăia cu fibra sucită îi găseşti la marginea pădurii, unde-i bate vântul mai uşor, de-i răsuceşte. Nu-s buni decât de foc”, zice meşterul, cercetând bucata de lemn ce răspândeşte miros dulceag de răşină.

Sculele lui nea Ioan sunt vechi şi poartă încă sudoarea palmelor tatălui său, cel care i le-a lăsat moştenire: „Asta-i măiuţul, cu care dau în bardă. Aici, lângă, este cuţitul de lemn, cu care despic şiţa. Este din lemn de fag, ca şi măiuţul. Le vor moşteni copilul meu cel mic, că-i priceput la toate”.

Sculele stau rânduite pe masă şi îşi aşteaptă rândul la folosire. Sunt ani mulţi de când îşi servesc proprietarii şi se pare că vor urma ani buni în care vor face acelaşi lucru: să despice buştenii în felii lungi şi netede de şiţă.

Trunchiul de brad este crăpat în două, apoi în patru. „Bucata asta din mijloc îi inima. Din ea să se facă ce s-a vrea, că nu-i bună de nimic. Dar mere-n foc”. Scoate lemnul din mijlocul trunchiului şi arată spre câteva cioturi: „Astea-s cepuri şi nu-s bune la şiţe”.

În zona Răşinariului, bucăţile de şindrilă se făceau în mai multe dimensiuni, cea mai des întâlnită având lungimea de 85 de centimetri.

„Astea se puneau pe acoperişul colibelor de ciobani. Alea mai mici, de 50 sau 60 de centimetri, sunt mai elegante, se pun pe cabane”.

Nea Ioan a despicat multe trunchiuri de brad la viaţa lui, pentru că pe fiecare acoperiş ajung mii de „ţigle” din lemn: „Am acoperit o cabană în Păltiniş, lângă Schit. Acolo am făcut 20.000 de bucăţi. Mai jos, la Curmătură, am o altă lucrare, de vreo 15.000 de şiţe”.

Bradul poate fi prelucrat oricând, cu condiţia ca lemnul să nu fie complet uscat: „Într-o zi bună, pot face până la 400 de bucăţi. Nu am nevoie decât de buşteni buni, că scule şi poftă de muncă am”.

Ioan Bratu se consideră un om bogat: are doi fii, cinci nepoţi şi trei strănepoţi, dar şi certitudinea că meşteşugul şiţelor va fi dus mai departe de unul dintre fiii săi: „Au apărut cartoanele de bitum sau ţigla din tablă care se pun pe acoperişuri, dar nu se compară cu lemnul ăsta fain de brad. Cine vrea şiţe, să mă caute, eu sunt pregătit”, spune ultimul şindrilar din Răşinari, care poate fi găsit cu drag de muncă, deşi a păşit de multişor în rândul pensionarilor.

Ioan Bratu este omul care se încăpăţânează să viseze la casele de altădată, despre care poetul Adrian Păunescu scria că „miroase a om, a lemn şi a veşnicie”.