Unul din 10 copii a fost victimă a violenţei în primele două luni ale anului şcolar

Conform Salvaţi Copiii, incidenţa este de două ori mai mare la elevii din ciclul primar faţă de gimnaziu şi de patru ori mai mare comparativ cu adolescenţii.

Părinţii raportează acte de violenţă asupra propriilor lor copii cu o rată cu 3% mai ridicată, cu un vârf de 22,4% la ciclul primar.

Şcolile sunt principalul loc al incidentelor (73,5%, conform copiilor, 87,7% conform părinţilor), urmate de parcurile şi locurile de joacă (13,3%). Violenţa online reprezintă, în opinia copiilor, 10% din cazuri, mai mult cu 6 procente faţă de răspunsurile părinţilor. În aproximativ 70% din cazuri, agresorul este un alt copil (coleg/prieten), iar în 25% un copil necunoscut. Cadrele didactice sunt rar menţionate de copii (3,8%), dar mai frecvent de părinţi (8,1%).

La întrebarea adresată copiilor dacă aceştia au cerut ajutorul sau au povestit unui adult despre ce li s-a întâmplat, o treime au afirmat că nu au povestit niciunui adult despre experienţa trăită. Iar atunci când incidentul a fost semnalat unui adult, acesta din urmă a intervenit în sprijinul copilului în aproape 9 din 10 cazuri. Răspunsurile părinţilor, la întrebarea dacă copiii au cerut ajutorul sau au povestit unui adult (altul decât părintele însuşi) despre actul de violenţă, au arătat că două treimi dintre copiii lor făcuseră acest lucru (67%). În ceea ce priveşte primirea de sprijin din partea adultului sesizat, remarcăm că şi părinţii raportează o incidenţă mare a situaţiilor favorabile (83%).

Studiile demonstrează că expunerea timpurie la violenţă poate afecta dezvoltarea creierului, capacitatea de învăţare şi reglarea emoţională. De asemenea, violenţa în mediul şcolar poate duce la anxietate cronică, depresie, abandon şcolar şi performanţe academice scăzute, iar expunerea la violenţă între copii poate normaliza comportamentele agresive şi perpetua ciclul violenţei în viaţa adultă. Lipsa unui sistem de raportare sigur pentru copii conduce, în cazul copiilor lipsiţi de rezilienţă, la traumă cronică şi izolare socială, în timp ce intervenţia promptă reduce semnificativ efectele negative pe termen lung.

Siguranţa copiilor şi capacitatea lor de a raporta abuzurile reprezintă fundamente esenţiale ale unei societăţi care îşi protejează viitorul. Unul dintre instrumentele propuse atât de copii, cât şi de către reprezentanţii Salvaţi Copiii şi ai Serviciului de Siguranţă şcolară, a fost politica de „child safeguarding" (politica de siguranţă a copilului, implementată încă din 2022 de Salvaţi Copiii în cvasi-totalitatea programelor sale), un concept integrat şi folosit tot mai mult de organizaţiile care lucrează cu copii, dar şi de instituţiile şcolare şi sportive din multe ţări europene. Această politică stabileşte un cadru comprehensiv de măsuri şi proceduri menite să asigure bunăstarea fizică şi emoţională a minorilor, şi un sistem de raportare adaptat particularităţilor diferitelor vârste ale copiilor. De aceea, în contextul microsistemelor sociale ale copiilor (şcoli, cluburi sportive, centre de plasament, organizaţii culturale), implementarea unor mecanisme sigure şi accesibile de raportare devine crucială. Aceste sisteme trebuie să îndeplinească simultan mai multe criterii esenţiale: să fie uşor de înţeles şi utilizat de către copii, să garanteze confidenţialitatea, să ofere protecţie împotriva represaliilor şi să asigure intervenţie promptă.

Ioana Baltă, membră a Grupului Consultativ al Copiilor, a subliniat că elevii nu au încredere deplină în consilierii şcolari sau profesori, ceea ce le reduce şansele de a raporta abuzurile şi că „toţi copiii ar trebui să fie educaţi despre drepturile lor, încă de când sunt foarte mici, astfel încât aceste drepturi să devină efectiv instincte sociale. ... Suportul pentru victime este unul crucial şi copiii au nevoie de platforme sigure de raportare. Copiii au propus un sistem bine pus la punct de politici de safeguarding”. În completarea Ioanei, Abian Bătăiosu, voluntar Salvaţi Copiii, a atras atenţia asupra nevoii de protecţie suplimentară pentru copiii care se tem de represalii, fie că sunt victime ale abuzului comis de cadrele didactice fie ale bullyingului manifestat prin acte de violenţă între copii: „Raportarea cazurilor de violenţă ar trebui să fie făcută în condiţii de confidenţialitate strictă. Consilierii ar trebui să fie instruiţi să nu dezvăluie informaţiile fără acordul copilului, pentru a nu compromite siguranţa acestuia”.

Niculae-Ruxandar Camelia-Mihaela, reprezentant al Colegiului Psihologilor din România, a explicat că „lipsa siguranţei duce la dezvoltarea agresivităţii ca formă de supravieţuire. Aceasta a adus în discuţie şi faptul că părinţilor le este frică să se adreseze cadrelor didactice de teamă că vor suferi copiii consecinţele. Ar trebui să pornim de la familie, nu doar de la copil, căci o extra responsabilizare a copiilor duce la o şi mai mare distanţare de adulţi.” În completarea celor spuse de colega sa din cadrul Colegiului Psihologilor, dna psiholog dr. Ramona Lupu a arătat că „un alt aspect important este legat de consecinţele actelor de violenţă. Ce se întâmplă după ce un copil sau un părinte raportează un incident? Consecinţele trebuie să fie proporţionale şi juste, altfel descurajează raportarea. Cât timp nu avem o metodologie clară de tragere la răspundere, copiii nu se vor simţi în siguranţă să raporteze, iar comportamentele violente vor continua să rămână neasumate sau nepedepsite.”

Salvaţi Copiii recomandă dezvoltarea şi implementarea politicilor de child safeguarding în toate instituţiile şi structurile formale şi informale în care copiii se află în responsabilitatea unor adulţi, crearea unui sistem de raportare, accesibil şi prietenos pentru copii, indiferent de vârsta lor, în şcoli, asigurarea implementării efective prin monitorizare şi evaluare continuă, dezvoltarea unei culturi organizaţionale centrate pe siguranţa copiilor şi consolidarea cooperării inter-instituţionale.