Mă iau după fiare, pe străzi, printre case, şi streaşini mă zgârie, garduri mă bat. Porneşte cu-alai hăituiala urbană. Pe-olane dansează un urs speriat, scrie Gândul.
Strig lumii că mi-e greaţă şi-mi face semn să tac (să defluiesc din zonă, să mă afund în lavă, în haita asudată ce-i va veni de hac) şi mă priveşte verde, şi bagă glonţ pe ţeavă.
Ce-ngrozitoarea seară pluteşte în oraş. Pe Straße curge sânge, din norii grei – pucioasă. Ca ntr-o manea feroce, ca-ntr-un poem malgaş, trec Podul cu Braşoave, mă-mpleticesc spre casă.
Mi-e somn. Ce-adânc e codrul şi focul e mocnit. Plâng. Ce gândeşte Klaus? Mormăi şi plâng. Vomit.