Viaţa între două ştampile

În anii trecuţi, mulţi dintre cei care au trecut pe lângă acest sediu, nu l-au luat în seamă, însă acum lucrurile stau altfel. Criza economică de care tot auzim de trei ani a facut din această clădire sărăcăcioasă unul dintre cele mai aglomerate locuri din capitală.

Încerc să imi fac loc prin mulţime, pentru că, indiferent de oră sau de zi, aici este tot timpul o mulţime. Privesc chipurile cu atenţie şi îmi vin în minte zilele în care îngroşam şi eu rândurile. Media de vârstă a rămas aceeaşi, peste 40 de ani şi sunt de acord cu statisticile. Doar aici, la media de vârstă, deoarece în statistici situaţia apare ca fiind mai bună, de la o lună la alta în ceea ce priveşte numărul şomerilor.

Lucrurile s-au schimbat şi în privinţa celor care acum îşi caută un loc de muncă. În anii trecuţi, ei erau în majoritate muncitori, fără studii care tocmai îşi pierduseră slujbele de pe platformele industriale, primele victime retezate fără milă de statul care trecea prin perioada de tranziţie şi privatizare. Acum, muncitorii, sunt aici din nou, dar pe lânga ei au apărut şi cei cu studii superioare, bine îmbrăcaţi, semn că şi ei au pierdut o slujbă de birou care în mod sigur le aducea un venit consistent.

E linişte şi fiecare îşi aşteaptă rândul, acum, aici toţi sunt egali. Cu capul plecat, tăcuti şi plini de deznădejde, oamenii înaintează greoi, spre singura ţintă pe care o pot atinge în momentul de faţă: Biroul pentru Vize.

           Cum să fac să intru în vorbă? Cum să fac să nu deranjez şi să nu declanşez furia din sufletul lor? Cunosc furia şi deznădejdea unui şomer .

- Bună ziua! Sunt fost şomer, încerc timid să intru în vorbă. Aş vrea să stiu dacă, de când sunteţi şomer  Agentia v-a  oferit vreo şansă de a fi angajat?

Bărbatul, care părea foarte obosit şi încercat de viaţă, căruia m-am adresat se întoarce foarte puţin spre mine şi îmi răspunde sec:

- Doar două numere de telefon. La unul nu a răspuns nimeni, iar la celălalt era prea târziu. Am doi copii în şcoală şi dacă ai fost şomer şi nu ai minţit, ştii ce spun.

Am lăsat ochii în pământ şi am rămas fără cuvinte. Era parcă povestea mea, aceeaşi dramă jucată de alt actor. Am plecat de lângă el şi m-am oprit lângă o doamnă în jur de 35 de ani.

- Bună ziua! Aş vrea să stiu dacă, de când sunteţi şomer Agentia v-a oferit vreo şansă de a fi angajat?

- Am 8 luni de când sunt şomer. Am studii superioare şi nu îmi doresc decât un loc de muncă decent, chiar şi pentru studii medii. Nu am primit nimic, nici măcar oportunitatea de a merge la un curs de recalificare. Nu mai sunt bani nici pentru acestea. Am depus CV-uri peste tot şi nu am primit niciun răspuns.
Îi mulţumesc cu glasul stins şi privirea imi este atrasă de un tânăr care strângea in mână carnetul pentru viză. Oare de când vine aici? Mă îndrept spre el şi încerc să îi aflu povestea.

- Bună ziua! Vii de mult timp în Agenţie?
- Nu, dar este ultima lună pentru viză.
- Ţi-ai găsit de lucru?
- Nu.  Am avut dreptul doar la câteva luni de şomaj. De acum începe greul.
- De ce?
- La toate interviurile mi s-a cerut experienţă minimă de 3 ani. Cum să o capăt dacă nu mă angajează nimeni? Mama mea este tot şomer. Ea are experienţă, însă este prea bătrână pentru angajatori.

Pentru mine este clar. Aceeaşi piesă cu acelaşi titlu: “Viaţa între două ştampile!” .

Am ieşit în stradă şi m-au întâmpinat luminiţele pregătite de edilii Capitalei pentru sărbătorile de iarnă. Erau mii, sute de mii, dar toate astea nu vor reusi să aprindă sufletul unui şomer.

Semnează un om a cărui luminiţă încă mai pâlpâie.

(Material realizat de Stan Mariana Carmen prin Proiectul "Jurnalism cetăţenesc" - JETOP).