Agassi: Tenisul nu era viaţa pe care mi-o doream

Reporter: Domnule Agassi, este posibil ca o persoană fericită să câştige Wimbledon-ul?

Andre Agassi: Din punctul meu de vedere, este greu de imaginat.

Reporter: Elveţianul Roger Federer pare că iubeşte jocul de tenis.

Agassi: Da, poate. Dar, în lumea mea, acest lucru este imposibil. Maximum la care puteam spera erau câteva momente de pace în timpul meciurilor, pe care noi jucătorii le numim "the zone/zona". Dar, acestea nu puteau fi planificate. Nu erau o constantă. Şi treceau atât de repede.

Reporter: Ca să ajungi jucător profesionist trebuie să fii obsedat de tenis? Trebuie ca acel jucător să trăiască o dramă pentru a deveni bun?

Agassi: În timp ce câştigam turneul de la Wimbledon, simţeam că mor. Îmi era teamă că voi eşua, îmi era teamă de ruşinea pe care o voi trăi.

Reporter: Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră, Steffi Graf, semănaţi în această privinţă?

Agassi: Nu, există mari diferenţe între noi. Stefanie este mult mai sigură pe ea, mult mai puternică.

Reporter: Aţi învăţat ceva de la ea?

Agassi: Am învăţat din modul în care se confruntă cu temerile sale, am apreciat-o pentru că trăieşte viaţa pe care şi-o doreşte - nu ştiam că acest lucru este posibil. Ea a fost cea care mi-a arătat, prin modul în care îşi trăieşte viaţa, cum să fac faţă lucrurilor zi de zi. Totul era nou pentru mine. Iar în ceea ce priveşte sportul, mi-a spus: "Nu te mai gândi, simte".

Reporter: Amândoi aţi fost instruiţi de părinţi care doreau să controleze totul.

Agassi: Mai bine spus, destinele noastre erau în mâinile taţilor noştri. Am spus multor oameni că urăsc tenisul, însă toţi au încercat să mă facă să mă răzgândesc: "Oh, nu este bine, Andre, de fapt tu iubeşti tenisul, nu?". Vreţi să ştiţi ce a spus Stefanie: "Nu îl urăm toţi?".

Reporter: V-aţi povestit unul altuia cum aţi suferit?

Agassi: Eu eram un bun povestitor, ea un bun ascultător. Însă, nu era nevoie să explicăm totul.

Reporter: Ştiaţi?

Agassi: Da, amândoi ştiam multe. Însă există o diferenţă semnificativă între noi: Stefanie îşi dorea să joace tenis, era decizia ei; eu nu îmi doream, dar trebuia. Pentru mine nu era viaţa pe care mi-o doream.

Reporter: În Germania, Peter Graf (n.r. - tatăl fostei jucătoare Stefanie Graf) a fost văzut ca un tată diabolic, care i-a furat copilăria fiicei sale.

Agassi: Dar nu a fost aşa. A fost alegerea ei. Stefanie nu a fost nevoită să renunţe la familie şi la copilărie, În schimb, eu am fost trimis la o academie din Florida şi, din acel moment, nu am mai avut prieteni şi nici mamă. Bineînţeles că şi ea se sătura la un moment dat, dar, în general, iubea tenisul, sport la care era şi foarte bună.

Reporter: Tatăl tău, Emmanuel, este un emigrant armeno-iranian, care vorbeşte cinci limbi...

Agassi: … şi niciuna fluent.

Reporter: Un om violent?

Agassi: Da, chiar foarte violent. Şi coleric. Obişnuia să aibă un topor în maşină şi uneori un pistol. Am fost de faţă când a lăsat oameni inconştienţi, deoarece avusese o discuţie cu ei pe subiecte puerile.

Reporter: Aţi fost bătut vreodată?

Agassi: Da.

Reporter: Şi a existat şi acea maşină pe care o numeaţi "Dragonul"?

Agassi: Da - 2.500 de mingi pe zi. Un milion pe an se presupunea că mă vor face imposibil de învins.

Reporter: Aţi primit vreodată laude? Sau totul se reducea la critică?

Agassi: După ce a pierdut trei finale de Grand Slam, am câştigat în final, la Wimbledon, în faţa lui Goran Ivanisevici. Când am sunat acasă şi i-am spus tatălui meu, el mi-a spus: "Cum ai putut să pierzi setul patru?".

Reporter: După ce v-aţi retras, viaţa dumneavoastră a intrat într-un con de umbră. De ce a trebuit să scrieţi o carte acum? Aţi simţit lipsa scenei publice?

Agassi: Nu, pentru că deşi am avut o viaţă publică, eu sunt o persoană timidă, care a învăţat să se ascundă.

Reporter: Timp de mulţi ani, rivalitatea dintre dumneavoastră şi Pete Sampras a fost magică pentru toată lumea. Mai aveţi vreo legătură în prezent?

Agassi: Există mult respect. Cred că, fără Pete, aş fi câştigat de mai multe ori, dar aş fi învăţat mai puţine lucruri.

Reporter: Se pare că şi el a avut parte de acelaşi tratament în copilărie. Era obligat să doarmă în camere reci ca gheaţa şi fără lumină. A fost şi el obsedat de tenis sau traumatizat, la fel ca dumneavoastră?

Agassi: Toţi eram conduşi. Şi, bineînţeles, există ceva straniu în tenis: comportamentul egocentric şi narcisist poate câştiga; tortura şi izolarea te poate conduce în top. Eu şi Pete ne-am împărtăşit sentimentele şi convingerile, eram împreună tot anul. Dar, eram singuri. Şi, dacă nu ne separa fileul, atunci exista un perete.

Reporter: Erau câtiva jucători, ca de exemplu Michael Chang - pe care nu-i suportaţi deloc?

Agassi: Bine, da, nu îmi plăcea. Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru punctele câştigate. De parcă Dumnezeau nu avea altceva mai bun de făcut.

Reporter: Ce ne puteţi spune de Jim Courier? V-a arătat respect vreodată?

Agassi: Am crescut împreună la academia lui Nick Bollettieri şi amândoi ne-am dorit să ajungem în top. Când mă bătea, îşi punea pantofii de sport şi începea să alerge - pentru că nici măcar nu transpira când juca un meci cu Agassi. Respect? Nu.

Reporter: Se spunea că sunteţi arogant.

Agassi: Ştiu, dar adevărul este că nu ştiam cine sunt. Îmi era frică să pierd, îmi era frică de glumele făcute pe seama mea, de public şi de tatăl meu. Uram cu adevărat tenisul.

Reporter: Atunci, de ce aţi scris această carte (n.r. - autobiografia denumită "Open")?

Agassi: Am simţit că am multe lucruri de spus. Am simţit că sunt mulţi oameni care se trezesc că au vieţi pe care nu şi le-au dorit. Am simţit că o astfel de carte ar putea să ofere oamenilor speranţă, inspiraţie şi instrumentele pentru a-şi îmbunătăţi vieţile lor.

Reporter: Deci, nu este vorba de bani?

Agassi: (râde) Aş fi avut mai mult de pierdut decât de câştigat din această carte. Am pus în joc contractele de sponsorizare, dar şi reputaţia mea, caracterul meu şi unele relaţii.

Reporter: Aţi scris despre consumul de droguri.

Agassi: Există două tipuri de droguri: mai întâi, este dopingul - drogurile care îmbunătăţesc performanţa. Ştiu că în tenis se fac multe controale, tenisul este un sport curat. Apoi, sunt celelalte droguri, care nu te ajută să joci mai bine. În cazul meu a fost "crystal meth" (n.r. - metamfetamina), dar sunt şi alte droguri, precum cocaina. Şi dacă sportivii sunt depistaţi pozitiv cu aceste droguri, nu ar trebui să fie blamaţi. O astfel de temă trebuie discutată, pentru că aceşti sportivi trebuie ajutaţi, deoarece poate suferă.

Reporter: Cum se simte la 39 de ani retragerea din competiţie?

Agassi: Liber, m-am simţit eliberat. Nu am simţit niciodată lipsa tenisului. Nu mi-a plăcut niciodată competiţia. Nu mi-a plăcut presiunea la care m-am supus singur. Am simţit că am fost creat astfel încât să nu fiu niciodată mulţumit. Nu-mi plăcea sentimentul pe care îl simţeam când eram învins, şi nici pe cel care îl simţeam când câştigam. Nu exista un echilibru. Nu puteam scăpa. Când m-am retras, a fost ca în ziua în care m-am ras în cap.

Reporter: Aţi discutat vreodată cu tatăl dumneavoastră despre toate astea? Aţi ajuns poate să-l iertaţi pentru ceea ce a făcut?

Agassi: În viaţa mea personală, am discutat cu el despre aceste lucruri. A fost o scenă frumoasă la ediţia din 2006 a US Open. Mă durea foarte tare spatele. Un om a venit la mine, şi-a pus mâna pe spatele meu, m-a tras într-o parte şi mi-a spus să renunţ, să mă opresc pentru că nu mai poate vedea atâta suferinţă. Acela era tatăl meu. Am văzut atunci, pentru prima dată, în ochii lui, că urăşte tenisul.

Reporter: Aţi ajuns să îl înţelegeţi?

Agassi: Da, bineînţeles, dar el a fost întotdeauna mândru de mine. Când aveam şapte ani, le-a spus tuturor că voi ajunge numărul unu mondial. De fapt, totul este foarte simplu: tatăl meu este o persoană care nu a putut face alegeri în viaţa sa. În consecinţă, a vrut să ne ofere nouă singurul lucru pe care putea: libertatea de a ne alege viaţa pe care ne-o dorim oferindu-ne "The American Dream/Visul american". El a asociat alegerea cu starea materială şi şi-a dorit cel mai rapid mod de a atinge visul american pentru copii săi. Când eşti copil, nu îţi dai seama de aceste lucruri, dar când devii adult, priveşti situaţia altfel.

Reporter: Ce sporturi practică cei doi copii?

Agassi: Jaz, fiica mea, joacă tenis de trei ori pe săptămână. Nu doreşte să joace mai des şi noi nu dorim să o forţăm. Iar Jaden, fiul meu, joacă baseball, sport care mie îmi place foarte mult. Este un sport de echipă, dar este şi individual.

Autobiografia lui Andre Agassi, din care presa internaţională a publicat mai multe fragmente, a apărut pe piaţă luni.

Agassi recunoaşte în carte că a urât tenisul o mare parte a carierei sale, deoarece a fost introdus forţat în acest sport, la o vârstă fragedă, însă ulterior a ajuns să îl iubească. "Mă simţeam torturat. Îl uram. Am început apoi să mi-l asum, să am o relaţie cu sportul, să îl accept. Am ajuns să iubesc tot ce mi-a oferit, relaţiile din viaţa mea, oamenii, fanii. Era un dar. Acum merg cu soţia mea, joc tenis şi îmi place", a explicat fostul sportiv.

Fostul tenisman american Andre Agassi a recunoscut, de asemenea, că a fost depistat pozitiv cu un drog puternic în 1997 şi că a minţit autorităţile sportive pentru a evita o suspendare pentru dopaj. Deţinător a opt titluri de Grand Slam, Agassi afirmă că a fost dependent de metamfetamină, un drog sintetic, care provoacă euforia, în momentele în care avea probleme în carieră.