Şi scările tremurau când paşii mă duceau spre armata din salonul oficial. Nu-mi plăceau evenimentele cu fast. Eu vorbeam pe teren. Era forfotă mare. Pocnete. Flori. Probe de microfon. Covor roşu. Oficialităţi. Zâmbete lipite de chipuri cunoscute. Oameni simpli. Voioşi, deschişi. Plini de farmec. Nu-mi era uşor să răspund la întrebări. Dar am făcut-o cum nu se putea mai bine. Totul era învăluit de o magie. Una imperceptibilă până atunci.
Nu mai trebuia să-mi forţez sinapsele pentru a găsi mutări decisive. Pentru Kerber, Muguruza sau Stephens. Totul a curs firesc. Am uitat de haterii care mă luau peste picior cu glumiţe ieftine. Am uitat de sângele care-mi şiroia prin pantofi la antrenamente sau de vremea în care pedalam în gol. Şi am avut şi surprize. Glasul enervant al sirenei de Poliţie mi-a dat fiori. Crezusem că Mercedesul se grăbea ca la raliu, dar fusese doar o farsă fină pusă la cale de Ministerul de Interne. Şi de campioana olimpică la spadă, Loredana Dinu. Am fost amendată pentru depăşirea vitezei la… seriviciu.
Am simţit că lumea mă iubeşte.
Şi cele 20.000 de suflete de pe Arena Naţională. Am trecut în grabă prin intestinele gigantului din mijlocul Bucureştiului şi m-am umplut de speranţă. Am văzut oameni tineri. Familii cu copii. Feţe fericite. Ochi care-şi doreau parcă să-mi spună ceva. 20.000! I-am simţit aproape. Am devenit solista unui cor încropit ad-hoc. Îmi ardeau obrajii. Şi genunchii îmi spuneau: Du-te! Du-te! Du-te!