Bebe Barbu, în ultimul său interviu: În fotbalul de azi sunt numai disensiuni

Prezentăm integral interviul acordat de Ion Bebe Barbu agenţiei de presă MEDIAFAX în luna ianuarie:

Reporter: Aţi fost căpitanul naţionalei României în egalul de la Bucureşti cu Anglia?

Bebe Barbu: Anglia era la momentul acela campioana mondială en-titre, după ce câştigase titlul în 1966. Pe noi nu ne-a speriat numele, pentru că pe teren tot 11 urmau să intre. Am obţinut 0-0, la Bucureşti, în faţa unui stadion arhiplin, iar după meci oamenii au venit la noi să ne felicite. Angelo Niculescu m-a ales căpitan pentru seriozitate şi forma în care eram, deşi cei de la Steaua şi Dinamo erau invidioşi. După meci au venit la mine cei de la Steaua, să mă ia la ei, dar i-am refuzat pentru că jucasem o viaţă la Dinamo Piteşti.

Rep.: Ce s-a întâmplat de n-aţi jucat la meciul retur de pe Wembley?

B.B: A fost ultima posibilitate pentru mine de a da examenul de stat la Filologie, programat exact în data meciului retur cu Anglia, aşa că am renunţat să fiu căpitan pe Wembley pentru a deveni profesor de filologie. După ce am terminat liceul, tatăl Dorinei mi-a spus că îmi dă voie să mai umblu cu fata lui doar dacă dau la facultate. Am intrat din a doua încercare şi apoi ne-am căsătorit, respectându-mi şi promisiunea făcută tatălui ei de a termina facultatea.

Rep.: Cum a fost perioada Beşiktaş?

B.B.: Transferul s-a perfectat evident cu aprobarea lui Ceauşescu, tocmai se înfiripa relaţia cu Turcia pe fotbal. Teaşcă era la Fener, iar Nunweiller şi Datcu jucători. Federaţia lor s-a interesat la a noastră de un stoper care să fie în formă, iar eu tocmai jucasem în meciul cu Anglia. Eram şi cadru activ în cadrul MI, că pe atunci clubul se numea Dinamo Piteşti, aşa că a trebuit să fiu trecut în rezervă ca să se poată efectua transferul. Dorina a făcut rezervare de catedră un an ca să mă poată însoţi la Istanbul. Am fost titular meci de meci tot sezonul. Pe atunci, Beşiktaş avea patru titulari în naţionala Turciei. În ţară, fata noastră, care avea un an, rămăsese cu părinţii soţiei. Dar socrul meu a murit şi mama soacră nu putea sta singură cu fetiţa, aşa că am fost nevoiţi să ne întoarcem acasă după un an, deşi Beşiktaş mă mai dorea. Urmăresc şi acum cu interes meciurile lor şi ţin cu ei.

Rep.: Cum a fost să câştigaţi cele două titluri cu FC Argeş?

B.B.: În '72, ca jucător, au venit foarte mulţi fani în faţa blocului nostru după ce am câştigat, scandau, ţipau… Apoi am fost cu soţia la petrecere la restaurant. Erau suporteri peste tot, erau fericiţi doar să ne atingă. În '79 eram preşedinte, Dinamo avea pregătit totul pentru sărbătoare, inclusiv pe trofeu era inscripţionat numele lor. Numai că Gicu a vrut altfel. După golul trei, Gicu i-a spus arbitrului Anderco: «Poţi să faci orice, dăm cu un gol mai mult ca ei». Şi aşa a fost. După ce am câştigat trofeul l-am expus la o agenţie Loto în Piteşti să-l admire toată lumea, apoi a dispărut, nici acum nu ştim unde e.

Rep.: Miliţia cum a reacţionat după ce aţi suflat titlul echipei Dinamo în '79?

B.B.: La o zi sau două după ce am luat titlul, la club au venit inspectorii miliţiei şi, timp de nouă luni, zi de zi, au făcut controale severe, în speranţa că vor găsi ceva neclarităţi în acte. Mă ameninţau că mă vor băga în puşcărie şi ne vor lua titlul de campioni de găsesc ceva în neregulă. N-au găsit, dar, după ce au plecat, mi-am dat demisia din postul de preşedinte al clubului, ducându-mă la DJS.

Rep.: Mai primiţi rentă viageră de la FC Argeş?

B.B.: FC Argeş este viaţa mea, deşi provin din altă zonă geografică a ţării, aici am trăit cele mai plăcute experienţe. Pe atunci jucam pe o primă de 150 de lei, e drept că vremurile s-au schimbat, dar diferenţa dintre noi şi jucătorii de acum este dăruirea. Am primit rentă din 18 iunie 2002, dar, din aprilie anul acesta, la decizia lui Victor Jicman, ne-a fost tăiată. Nu era o sumă mare, primeam în jur de 300 de lei, e greu fără ea, dar bine că am pensia de profesor.

Rep.: Despre cel mai bun prieten al dumneavoastră, Nicolae Dobrin, ce ne puteţi spune?

B.B.: Mare pierdere, Dumnezeu să-l odihnească! Pe lângă că l-am apreciat foarte mult pe Gicu, care era un copil când l-am cunoscut, am fost şi cel mai bun prieten al lui. Acum, la un muzeu al sportului din Piteşti, avem o sală în care sunt imagini doar cu noi doi din perioada când activam la FC Argeş. Am donat acolo toate albumele şi suvenirurile din perioada aceea.

Rep.: Legat de Mutu, ce ne puteţi spune?

B.B.: Este un jucător de clasă, un fotbalist de rasă. E ambiţios, o să revină în forţă şi după problemele de acum. Am fost făcuţi cetăţeni de onoare ai oraşului în acelaşi timp, eu, Leonte Ianovschi şi Mutu.

Rep.: Cum se făceau blaturile în acea perioadă?

B.B.: Întâi de toate, vreau să vă spun că nu am participat la niciun blat. Dar nu pot nega că nu mai erau şi nu neapărat între jucători. Între şefi… De exemplu se ştia că trebuia să se dea punctele lui Dinamo.

Rep.: Cum comentaţi situaţia actuală a fotbalului românesc?

B.B. Aveam şi noi tot felul de certuri, dar acum parcă sunt numai disensiuni, multe sunt şi amplificate. Naţionala mare a început într-adevăr cu stângul noua campanie, dar să se ştie: în fotbal şi la femeie să nu faci pariul înainte. Acum sunt şi lipsiţi de aportul lui Mutu, dar când va reintra va face diferenţa cu siguranţă. Naţionala de tineret este stabilă şi valoroasă. Câţiva dintre ei deja au făcut pasul la echipa mare şi au arătat că au valoare. Torje, de exemplu, este un fotbalist foarte bun şi mai sunt şi alţii pe care în curând îi veţi vedea sus.

Ion Bebe Barbu, considerat drept unul dintre cei mai buni fundaşi din ţară în perioada 1960-1975, a fost căpitanul naţionalei României în egalul cu Anglia şi a purtat banderola "alb-violeţilor" în victoria împotriva echipei Real Madrid.

Barbu s-a născut la 24 decembrie 1938, la Craiova. Din 1959 a evoluat pentru Dinamo Piteşti, devenită ulterior FC Argeş. Deţine, ca jucător, un titlu cu FC Argeş, în 1972, jucând de 224 de ori în prima ligă. A evoluat de şapte ori în prima reprezentativă a României, pentru care a debutat în 1967, într-o partidă cu Polonia. A antrenat formaţia Muscelul Câmpulung şi Metalurgistul Cugir, apoi a lucrat în cadrul DJS Argeş. A fost preşedinte la FC Argeş din 1978 şi până în 1982.

Barbu a fost căpitan în meciul din ’72, cu Real Madrid, din turul doi al Cupei Campionilor, 2-1 în Trivale, iar în retur 1-3 la Madrid. Cu Nottingham Forest (0-2, 1-2, în '79) în turul doi al Cupei Campionilor, Barbu a fost preşedinte. La fel şi în întâlnirea din turul doi al Cupei UEFA cu Valencia (2-1 la Piteşti, 2-5, în deplasare în '78), echipă la care jucau Bonhoff şi Kempes, ultimul fiind proaspăt campion mondial cu Argentina şi golgeterul CM.

Ion Bebe Barbu a murit în noaptea de duminică spre luni la Piteşti, după o grea suferinţă. El a fost operat de două ori la colon, prima dată în toamna anului trecut, iar a doua oară la începutul acestui an.

Înmormântarea fostului căpitan al naţionalei va avea loc, miercuri, la ora 12.00, la Piteşti, iar în aceeaşi zi, la meciurile de Liga a II-a se va ţine un moment de reculegere în memoria sa.