Calm, nu ne fugăreşte nimeni, să ne ajutăm - lecţia învăţată de România la Campionatul Mondial de Handbal

Naţionala de handbal feminin a României a pierdut, vineri seară, semifinala cu multipla campioană europeană, mondială şi olimpică, Norvegia, în prelungiri, scor 33-35 (14-17, 27-27).

Totuşi, tricolorele au lăsat o cu totul altă impresie faţă de alte ediţii de Campionate Europene, Mondiale sau Jocuri Olimpice, când totul părea ”dictat, trasat, desenat” la capitolul comunicare în echipă. Acum, s-au descătuşat. Întâmplător sau nu, după ani de zile în care ideea aducerii unui antrenor străin a fost condamnată la nivelul handbalului românesc, suedezul Tomas Ryde a dus România la turneele preolimpice şi în lupta pentru medalia de bronz la CM din Danemarca.

Vineri seară, în minutul 45 al semifinalei cu Norvegia, la time-out, căpitanul naţionalei României, Valentina Elisei-Ardean, a încheiat în felul următor: ”Calm, nu ne fugăreşte nimeni, să ne ajutăm”.

Timpul s-a oprit parcă în loc. Nu s-a mai auzit ”aşa” la un time-out al României.

Adversara din teren aştepta deja. Norvegia - dublă campioană olimpică (2008, 2012), dublă campioană mondială (1999, 2011), sextuplă campioană europeană (1998, 2004, 2006, 2008, 2010, 2014). Adică şi campioana europeană en-titre, că e mai aproape, şi campioana olimpică ”în funcţiune”.

A mai urmat deja cunoscutul strigăt ”Pentru cine luptăm noi? Pentru noi!” şi fetele au intrat în teren. România conducea cu 21-20.

Au luptat cât au putut, chiar dincolo de limitele pe care le ştiam cumva pentru fiecare dintre ele, dar maşinăria norvegiană a impus un ritm diabolic. Totul s-a jucat pe ”repede înainte”, Norvegia profitând de fiecare gură de aer pe care tricolorele încercau să o ia. Totuşi, au rezistat, cu această nouă încredere, poate, iar după 60 de minute regulamentare tabela arăta 27-27. Iar prelungiri? Abia s-a terminat parcă meciul cu Danemarca, eliminată în sferturi de România.

Handbalistele noastre au mai tras de ele încă 10 minute, nu oricum, ci cu dorinţă, cu speranţă, cu dinţii. Au pierdut. Au făcut şi greşeli.

La final însă, naţionala României nu a fost cea pe care o ştim de mulţi, prea mulţi ani atunci când pierde. Să nu uităm că, în 2013, s-a clasat pe locul 10 la Mondiale, iar ultima dată când a jucat semifinale a fost acum opt ani. Sigur, în 2005, România a cucerit medaliile de argint mondiale. Au trecut 10 ani. 10 ani în care handbalul mondial s-a schimbat mult. Şi antrenorii, şi mentalitatea.

Acum, în pofida înfrângerii, tricolorele aveau parcă o mândrie. Un orgoliu. Un sânge clocotit. Până la urmă, după trei înfrângeri în grupa D, când poate doar familiile şi fanaticii după handbal le mai dădeau o şansă, au trecut de campioana mondială en-titre, Brazilia, şi de ţara gazdă a Mondialelor, Danemarca.

Adică, ce? Dacă ai încredere în valoarea ta te mai laşi doborât?

Nu, a spus căpitanul echipei naţionale, Valentina Elisei-Ardean, la un simplu time-out.

La cei 33 de ani şi sute de convocări la naţională, Alice, cum îi spun apropiaţii, a fost pentru prima dată de un calm desăvârşit, nordic aproape, după atât de mulţi ani serviţi sub tricolor în care ţipa la fiecare time-out: "Să ne apărăăăăăăm, să luptăăăăăm" sau pur şi simplu "Hai Româniaaaaa!" Nu pentru că nu putea mai mult, ci poate pentru că aşa era ”linia”.

În minutul 45 al semifinalei cu Norvegia, Alice a spus doar atât: ”Calm, nu ne fugăreşte nimeni, să ne ajutăm”.

Iar fetele au făcut-o până la final. Nu au câştigat meciul, dar ceva mai important s-a întâmplat: au ajuns să lupte pentru medalia de bronz câştigându-se pe ele. Împreună. Toate. Fix în acelaşi timp.

După doar doi ani de când se clasau pe locul 10 la Campionatul Mondial, handbalistele din naţionala României luptă acum pentru medalia de bronz. Pentru ele. Sau pentru noi.