COMENTARIU: Când fotbalul te trimite la existenţialism

Pe Patrick Ekeng l-am urmărit în chiar primul său joc oficial sub culorile "alb-roşii". Eram curios cum va evolua un jucător care venea dintr-un campionat titrat precum e cel al Spaniei. Mi-a lăsat o impresie plăcută încă de la început. Cerebral (se uita cu atenţie după un coechipier demarcat căruia să îi paseze), cu o bună poziţionare în teren şi cu un fizic care îl recomanda pentru performanţă, am fost convins că o va ajuta pe Dinamo să fie mai bună decât era. A dovedit acest lucru mai târziu, printr-o evoluţie entuziasmantă cu Steaua în semifinalele Cupei României, atunci când a contribuit decisiv la calificarea "câinilor". Făcând o paranteză şi revenind la fizic, pare ireal cum un jucător cu o constituţie atât de atletică (s-au derulat la televizor imaginile cu el la bustul gol în vestiar, celebrând alături de colegi calificarea în finala Cupei României) ajunge să fie trădat de organism şi rămâne inert pe gazon. Unul dintre multele detalii de neexplicat ale acestui deces.

Bijuteria de gol pe care a marcat-o în meciul cu Steaua a fost bomboana de pe tort, cum clişeistic spun analiştii de fotbal. Nu am crezut, şi nici în momentul în care scriu aceste rânduri nu îmi vine să cred, că acela a fost ultimul dans al lui Ekeng. Un jucător tânăr, care promitea să aibă încă multe astfel de seri magice în fotbal, şi-a găsit sfârşitul cutremurător de repede.

Această poveste tristă te apropie, poate insesizabil, de un fotbalist cu care, de altfel, nu ai avea multe în comun. A jucat un sezon fotbal la Dinamo. Poate nici măcar nu ţii cu echipa la care a evoluat el. Dar e în acest sfârşit ceva care te trimite la reflecţie, la a căuta rostul vieţii care, după cum vedem, poate fi inefabil de scurtă. Te gândeşti cât de adevărată e teoria aceea pe care o tot auzi, că fericirea stă în lucruri mărunte, te convingi să preţuieşti fiecare clipă şi să încerci să îţi iroseşti timpul cât mai puţin pentru că acesta nu negociază cu tine.

Îţi vine, văzând ceea ce s-a întâmplat, să îi strigi acestui sfârşit că e ignobil, că nu se gândeşte la o fetiţă de doi ani, la mama ei, la rudele lui Ekeng, la prietenii lui, la colegi, la microbişti şi, de ce nu, la fotbal. Cine ştie ce goluri precum acela cu Steaua ar mai fi marcat? Sau ce pase inspirate ar mai fi găsit. În România sau, după cum s-a vehiculat, afară fiindcă ar fi fost, se pare, ultimul lui joc la Dinamo.

Sfârşitul nu are, însă, inimă. A fost, ieri seară, un "sfârşit al râsului", aşa cum cânta Jim Morrison, pe gazon, care s-a perpetuat în studiourile de televiziune şi în casele multor oameni.

Rămân în urma lui Ekeng un sezon reuşit la Dinamo, regretul că un astfel de talent nu a apucat să spună tot ceea ce avea de spus în fotbal şi, poate cel mai important lucru, faptul că şi-a făcut datoria. Responsabilitatea de care a dat dovadă pe teren îl aşază lângă un alt fotbalist devotat meseriei sale, simbolul „câinilor”, Cătălin Hâldan, şi îl face să merite să apară în publicaţii cunoscute în întreaga lume, precum L'Equipe sau The Guardian. Ekeng chiar a fost important: prin faptul că şi-a dorit, şi în multe momente a reuşit, să fie bun.