COMENTARIU: FRF, măcinată de o boală autoimună, luptă împotriva propriului corp

O recapitulare a comediei fantasmagorice în patru acte pusă în scenă de FRF în cazul nelicenţierii FC Rapid:

- FC Rapid depune documentaţia necesară la prima instanţă de acordare a licenţei, Comisia de fond a Administraţiei de licenţiere din cadrul FRF. "Procurorul" Viorel Duru, şeful Administraţiei de licenţiere, a căzut de acord cu "judecătorii", membrii Comisiei de fond, şi a respins cererea de acordare a licenţei Rapidului din trei motive;

- FC Rapid face apel la decizie, cazul fiind judecat de alţi "judecători" ai Administraţiei de licenţiere, membrii Comisiei de Apel, care au admis în parte decizia anterioară, Rapid rămânând tot fără licenţă, dar dintr-un singur motiv;

- FC Rapid prin vocea preşedintelui Nicolae Manea îşi arată intenţia de a ataca la Tribunalul de Arbitraj Sportiv decizia de neacordare a licenţei;

- "Procurorul" Viorel Duru îşi dă seama că Rapid are şanse să câştige la TAS, pentru că judecătorii de la Lausanne ar lua în discuţie doar amendamentul atacat de gruparea giuleşteană. Duru solicită şefilor FRF să-i dea bani pentru a ataca decizia Comisiei de Apel din cadrul Administraţiei de licenţiere a FRF şi să întărească neacordarea licenţei Rapidului pentru cele trei cauze imputate de către Comisia de Fond.

În aceste condiţii, de ce are nevoie Federaţia Română de Fotbal de comisii de licenţiere dacă este nevoită să cheltuie bani suplimentari pentru a putea obţine o sentinţă la Tribunalul de Arbitraj Sportiv în conformite cu rigorile pe care le impune? De ce e nevoie ca FRF să plătească nişte oameni pentru a-şi judeca proprii membri pentru ca mai apoi să fie nevoită să cheltuiască sume de ordinul "zecilor de mii de franci elveţieni" pentru a ataca propriile decizii?

E limpede, fără membrii cotizanţi FRF nu ar exista. FRF fiinţează tocmai pentru că aceste cluburi de fotbal s-au reunit într-o asociaţie naţională, care să le reprezinte interesele. Dacă interesele clubului Rapid, în acest caz, nu concordă cu bulibăşeala creată de angajaţii FRF, este îndreptăţită gruparea giuleşteană să atace în orice fel federaţia? Rapid ca membru cotizant se poate trezi acuzând: "Păi de ce îţi dau eu ţie, FRF, bani în fiecare an să îmi aperi interesele, dacă tu, cu sume provenite din aceste cotizaţii, lupţi împotriva ta şi a mea la Tribunalul de Arbitraj Sportiv?".

Mergând mai departe pe aceeaşi idee fantezistă, FC Rapid ar putea fi acuzată (poate chiar de instituţiile statului) de subminare a propriilor interese. Ca membru al FRF şi prin intermediul acestei instituţii, Rapid se atacă (sic!) la TAS, iar în cazul în care giuleştenii, prin reprezentanţii lor federali, ar câştiga în dauna clubului feroviar, ar aduce grave prejudicii societăţii comerciale aflate în insolvenţă.

Dincolo de efectul comic al intenţiilor FRF, de absurditatea situaţiei create, se găseşte însă o dramă. O dramă a jucătorilor şi iubitorilor Rapidului, care se pierde însă în noianul de ridicol al federaţiei. Asistăm la o piesă de teatru absurd, la un banc sec, la care râdem copios. Ne amuzăm de absurdităţile debitate, dar ratăm esenţa fotbalului.

Mergem mai departe cu surogate de echipe născute din orgoliile bolnave ale unor primari, formaţii care adună doi spectatori la unele meciuri, ne prefacem că avem fotbal, ne plângem că nu vin suporterii la stadioane, în timp ce timişorenii merg pe coclaurile judeţene în căutarea spiritului lui Poli, oltenii nu ştiu dacă să-l înjure sau să-l regrete pe Mititelu, iar rapidiştii primesc oferte de fuzionare cu Concordia Chiajna. Fotbalul românesc e pe punctul de a-şi uita trecutul, de a-şi renega istoria, federaţia suferă de o boală autoimună, luptându-se cu sine însăşi, iar "viitorul" instalat la 5 martie la Casa Fotbalului abuzează în fanfaronadele sale de un termen eronat – sustenabilitatea fotbalului.