COMENTARIU: Sportivii români la Soci - ca pe derdeluş, cu fundul pe punga de plastic

Pe Kelemen, singurul nostru participant în concursul de patinaj artistic îl trimitem în Rusia fără medic. Ce nevoie are de doctor, de vreme ce îl va avea lângă el doar pe unul dintre cei doi antrenori? Nu am avut bani de doi antrenori. Ce coregrafi, ce altceva? E bine că i-am dat bani şi de bilet până la Soci, pentru că la Campionatele Europene de la Budapesta de anul acesta şi-a plătit singur avionul. Cum se va descurca Kelemen la Soci fără doctor? Foarte bine. Elveţia, ţara de adopţie de peste doi ani, îi pune la dispoziţie pro-bono medicul echipei naţionale de schi. Şi poate că ştie ceva meserie de vreme ce îl are în grijă pe cvadruplul campion olimpic Simon Amann.

Pe Dorin Velicu îl trimitem în Rusia cu un skeleton împrumutat. Da, împrumutat. S-a calificat cu un skeleton pe care l-a achiziţionat la mâna a doua cu "fabuloasa" sumă de 2000 de euro cu tot cu patine, în urmă cu şapte ani. Din păcate nu există un program rabla şi pentru skeletoane pentru că şi-ar fi putut scoate măcar 1000 de euro din cei 5000 de la cât pleacă unul nou, fără patine. N-a avut de unde, s-a descurcat băiatul, a împrumutat un skeleton de la un prieten. E totuşi încrezător. "Sper să meargă", a declarat el. Şi trebuie să concureze împotriva nemţilor care au la dispoziţie sume imense pentru cercetarea în domeniul alunecării pe pistele de bob, sanie şi skeleton. Şi sunt cei mai buni. Ruşii cu toţi oligarhii lor în spate o ştiu cel mai bine.

Aşa cum sunt nemţii cei mai buni şi la construcţia boburilor. Şi nu au în faţă nici sigla Porsche, nici Audi sau Mercedes. Un oficial al federaţiei române de bob sanie şi skeleton spunea că sportivii români s-ar afla cu siguranţă printre primii şase la Jocurile Olimpice dacă ar avea la dispoziţie tehnologia germană. Dar cum trebuie să ne descurcăm cu boburi de 30.000 de euro, în condiţiile în care unul performant costă 100.000, plecăm de la start la fel ca şi ceilalţi competitori, apoi ne rugăm la Dumnezeu. Altceva nu avem de făcut, pentru că la o viteză de peste o sută de kilometri pe oră nu te poţi da jos să împingi căruţa.

Cam asta este situaţia reprezentării României la JO de la Soci. Pregătirea sportivilor de-a lungul ciclului olimpic este la fel de anevoioasă. Trecând peste lipsa infrastructurii din România, ceea ce îi obligă să facă deplasări în alte state pentru a se antrena pe pârtiile sau pistele din Europa, sportivii noştri au şi handicapul financiar. Cei de la bob, sanie sau skeleton nu adună într-un sezon întreg, cu tot cu participările la competiţii, atâtea coborâri cât au adversarii lor de la Jocurile Olimpice în pregătirile de dinaintea începerii anului competiţional.

O singură medalie de bronz în 86 de ani, la 19 ediţii ale Jocurilor Olimpice de iarnă, sună dureros pentru România. Nu suntem nici în Africa, nu avem nici un relief preponderent de şes. Dar interesul scăzut al publicului pentru sporturile de iarnă, costurile mari pe care le implică practicarea lor şi numărul scăzut de sportivi legitimaţi nu atrag defel nici statul român să aloce sume necesare prezentării onorabile la Jocurile Olimpice, dar nici mediul privat, care să investească într-un domeniu care rămâne atractiv în ochii românilor doar din faţa televizorului.

În aceste condiţii, participarea sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă rămâne comparabilă cu o ieşire pe derdeluş cu punga de plastic sau sania de fier sudată în garaj.