Sunt anii 90. Buzăul proaspăt trezit de sub talpa comunismului continuă să lucreze pentru sport. E oraşul care a dat câţiva campioni cu ştaif. Impresionată de figurile unor zei precum Boris Spaski, Robert Fisher, Karpov sau Kasparov, familia Ionescu îşi dă băieţii la sportul cu cele 64 de pătrăţele. Şahul îl seduce pe fratele mai mare, dar Ovi n-are stare pe scaun. Nu ar sta nici pentru un pumn de arginţi la masa de joc. “Îmi plăcea, dar nu puteam să stau mai multe de 5 minute pe scaun. Aveam de atunci energie multă, eu nu pot sta într-un loc. Şi vara asta am avut o zi liberă şi mi s-a părut că o pierd nefăcând nimic. Eu trebuie să fac ceva!”, crepeţeşte vicecampionul european un geam spre copilăria sa.
Costel şi Iarodara, părinţii săi, simt că acasă se coace ceva bun. Masa din sufragerie devine ad-hoc una de tenis de masă. Cărţile se pupă într-un fileu ciudat. “Ţăcănitul mingii de tenis de masă le-a scos peri albi părinţilor mei. Au încasat în timpane fiecare lovitură, până m-au lăsat să fac într-un cadru organizat. Şi uite că asta fac până azi”, continuă Ionescu. Nu regretă mişcările nebunului şi spune că încă mai identifică similitudini între şah şi prăjitura vieţii lui. “Tenisul de masă e ca şahul, doar că în sportul meu nu ai atât de mult timp pentru a face o mişcare. Dar tot vrei, prin felul în care construieşti, să-i dai şah adversarului”.
CITEŞTE mai departe în Prosport